Conştiinţă şi sacralitate

Mugur Voloş

            Cartea pe care profesorul băimărean Ioan Ţiplea a publicat-o recent – Stigmatizarea conştiinţei: Schiţă pentru un „manual“ de înţelegere a conştiinţei, s.l. [Târgu-Lăpuş]: Editura „Galaxia Gutenberg“, 2011 – are intenţii didactice clare, anunţate încă din subtitlul cărţii, şi constituie pentru oricine un bun prilej pentru a-şi sistematiza lecturile şi a-şi clarifica unele concepte filosofice. În introducerea lucrării, autorul, precaut, ne avertizează că miza cărţii nu este una pur livrescă sau cu pretenţii doctorale, savante, volumul fiind „un «produs» filosofic accesibil, destinat publicului larg, cultivat şi educat“. Totuşi, personal, consider că lucrarea se adresează mai mult specialiştilor, profesioniştilor cu lecturi filosofice destul de solide sau celor în curs de formare (studenţilor).
            În cele zece capitole ale cărţii, I. Ţiplea realizează un considerabil tur de forţă prin cele mai importante momente ale istoriei conceptului de conştiinţă şi arată cum, pornind de la configurarea clară, neechivocă a conceptului de „conştiinţă“ la fi¬losofii stoici şi trecând prin filosofia medievală creştină şi prin cea modernă, se ajunge la erodarea conceptului, la o paradigmă desacralizată a conştiinţei în contemporaneitate: raţiunea obiectivă care pretinde că se poate dispensa de Dumnezeu în cunoaşterea şi explicarea acestei lumi. Autorul consideră că, pe acest parcurs, „sprijinul ştiinţific al modernităţii, în varianta sa pozitivistă, pare a fi autorul moral principal al celei mai profunde uzurpări ontologice din istoria fiinţării umane“. Teza principală a cărţii este aceea că sensul originar al conştiinţei ar fi natura sa teandrică, gând la care ne trimite nu numai termenul grec (suneidesis), ci şi etimologia termenului român (con-ştiinţa – a şti împreună cu…).
            În primul capitol, autorul porneşte de la „semnificaţia originară a conştiinţei“, asumându-şi explicit paradigma hermeneuticii heideggeriene – recurgerea la etimologii. În acest scop ar trebui însă să renunţăm la accepţia actuală a termenului, inaugurată în modernitate, aceea de „eu“/ subiectivitate individuală, şi să ne întoarcem la semnificaţia sa iniţială. Pornind de la etimologia latină (conscientia = a cunoaşte împreună cu) şi de la etimologia greacă a termenului (substantivul suneidesis, provenit de la verbul sunoidia = cunoaşterea împreună cu altul), vom vedea că acest termen depăşeşte, încă de la origini, semnificaţia actuală, restrictivă, a termenului. După evidenţierea acestui prim sens al termenului „conştiinţă“ în filosofia antică – mai precis la filosofii stoici –, autorul îşi continuă periplul prin istoria filosofiei oprindu-se asupra daimonion-ului socratic, cu conştiinţa prohibitivă, acea „voce divină“ care-i permite lui Socrate să desfăşoare doar anumite acţiuni, interzicându-i în schimb altele. Prin urmare, daimonion-ul lui Socrate ar reprezenta numai o prefigurare a conştiinţei, văduvind acest concept de o semnificaţie importantă: împreună-cunoaşterea. Stoicismul a preluat ulterior această prefigurare a conştiinţei, îmbogăţindu-i semnificaţiile, prin construirea conceptului de suneidesis.
            Adevărata împlinire a semnificaţiilor conceptului de „conştiinţă“ se va realiza abia în „paradigma creştină a conştiinţei“, unde I. Ţiplea consideră că am întâlni „cel mai fidel mod de înţelegere şi de interpretare a conştiinţei“. Aceasta deoarece numai în gândirea creştină i se pot atribui acestui termen „împreună-cunoaşterea divino-umană“ şi liberul-arbitru, adică dimensiunile epistemică şi etică ale conştiinţei. În capitolul rezervat lui Descartes, autorul remarcă situaţia oarecum paradoxală a scrierilor celui care a studiat mult timp într-un colegiu iezuit, scrieri în care este evidentă viziunea creştină, dar care, promovând „îndoiala“ carteziană, reuşesc să producă „o fisură, care ulterior, prin ideile iluministe ori cele ale lui Nietzsche, se va transforma într-o imensă falie“. Ţiplea urmăreşte procesul de „desacralizare a conştiinţei“ la Kant, proces care va culmina odată cu „delirul exploziv al inconştientului în filosofia lui Nietzsche“, cel pentru care chiar şi conştiinţa este o ficţiune. Analiza în cheie husserliană sau heideggeriană a aceluiaşi concept nu face decât să confirme continuitatea acestui proces de desacralizare a conştiinţei. Spre exemplu, în fenomenologia lui Husserl, prin epoché se realizează „punerea între paranteze“ nu numai a existenţei lumii obiective, ci şi a existenţei lui Dumnezeu, deoarece „orice conştiinţă pură nu poate fi decât o conştiinţă absolută“. Este evident deci procesul de desacralizare a conştiinţei, atâta timp cât Dumnezeu, conform fenomenologiei husserliene, „există numai înlăuntrul acelor conştiinţe care îl întemeiază ca obiect noematic“.
            Vocaţia de profesor a lui Ioan Ţiplea s-a îmbinat fericit cu acest demers analitic şi doresc să remarc calitatea scriiturii, evidentă în claritatea şi sistematizarea riguroasă (dar nu excesivă) a ideilor. Autorul a reuşit să surmonteze dificultăţile profesorului de liceu în a-şi menţine conştiinţa trează, dubitativă şi interogativă, pendulând între rutina profesională şi rutina vieţii de familie. Nu-mi rămâne decât să sper şi eu, împreună cu autorul, că această carte va contribui la re-gândirea în contemporaneitate a conştiinţei umane din perspectiva sacralităţii.

 

Mugur Voloş

Conştiinţă şi sacralitate (Ioan Ţiplea, Stigmatizarea conştiinţei: Schiţă pentru un „manual“ de înţelegere a conştiinţei. Târgu-Lăpuş: Editura Galaxia Gutenberg, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)