Adrian Popescu

Nimicul sau o intrare în iad



1.
Am intrat în tunelul unei fabrici dezafectate, lătrat de doi cerberi:
,,Pe unde-ai pătruns?“ ,,Prin văzduh!“, le-am răspuns.
                                                                             S-au încruntat.
Aşa se încruntă, de obicei, paznicii, chiar păzind dureri sau chinuri.

Căutam coletăria Nemo, coletăria nimicului, sucursala Nimicniciei.
Mi-am început drumul printr-un lung tunel plin de vaierul vântului,
de voci suprapuse ca morţii unul peste celălalt,
în groapa familiei, 
maşinile claxonând mă vânau,
treceam pe lângă magazii gri-negre,
şi lăzi imense pline de resturi industriale,
cioburi, hârtii de împachetat
Neantul, praf, praf, praf, şi vuietul unui gol în urechi,
ca în tabloul 
lui Munch.
Ochii, ochii, ochii, claxoanele,
băltoacele, noroiul, scârba, scârna…

Sec, sec, sec, sec…
Niciun firişor de iarbă, în jur,
nicio ciupercă de umezeală, pe vreo tăblărie
de acoperiş de atelier,
numai praf greu, gri, industrial, de la pietrele abrazive,
Moarte, uscăciune e numele tău.
Uscăciunea bărbatului bătrân şi a femeii bătrâne,
Uscăciunea inimii şi frigul uscat,
Uscăciunea glasului şi apoi a glandelor.

 

Poem Adrian Popescu

Nimicul sau o intrare în iad

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)