Poezia e „cifrul îngropat în făpturi“

George Vulturescu

            Nu poţi citi, comenta poezia lui Adrian Popescu în varii feluri, precum nu poţi intra de două ori în aceeaşi apă a râului; simţi dintru început „prezenţa mirajului“, ritm şi idee formează un singur sigiliu care-ţi conferă, imediat, puteri orfice: „Simţeam cum în mine se-amestecă lutul şi apa/ piatra şi izvorul ce curge tihnit peste piatră/ răul şi binele, beţivul şi ascetul, Totul e Unul;/ pentru fiecare mă simţeam mândru, de fiecare mă ruşinam, toţi îmi erau rude deşi nu le ştii/ la nici unul prea bine numele“ (Mireasma zilei a opta). Meditaţia sa se adânceşte în citirea semnelor, rămâne mereu în sfera unui religos care păstrează „energia sfântă“, lucrând în surdină asupra omului fără să-l copleşească. Adrian Popescu îmi pare unul dintre cele mai  clare exemple ale tentaţiei poetului modernităţii târzii de-a rămâne în armura limpidităţii orfice: „…Eu, pelerin în acest veac atroce,/ m-adăposteam în Santa Croce,/ şi învăţam acolo, la Florenţa,/ că-n Beatitudini stă esenţa…/ Din Orivieto pân’ la Todi,/ convente ştiu, sub clare zodii…“(Monedă). În orfismul său, identificarea umanului cu universalul nu devine identificare a chipului cu fresca, bucuria transfigurării nu schilodeşte chipul, jubilaţia nu e narcozată, ea se înfăptuieşte ca „sărbătoare“ după vechi percepte care nu estompează drama individului, ci o circumscriu într-o lege cosmică a reîntoarcerii la izvoarele primare, a „trecerii“ blagiene, palpitând în fiinţe, fie ca „fluid miraculos“ (Izvorul din Salonic), fie ca „fluid aburos“ (Palaghiţa, la Paleos Faliro). Adeseori, poetul se simte purtat de acest fluid („un fuior de raze“ – Prin pulberea lumii), identificat cu preaplinul lui primordial: „eu sunt fuiorul“ (Dintr-o mare de boabe). E un univers al transparenţelor, volatil şi irizat, din „fuioare de lumini“, cum spune Al. Cistelecan, caligrafiile tiparelor sunt încifrate în diamant şi chihlimbar: „mă scald în infernale fluide“, „o mie de forje vuind“ (O mie de sori). Tragismul e funciar în limbaj, în „forjele“ sale, candoarea ritmurilor din discurs îl camuflează, precum argintul din spatele oglinzii ne redă chipul: „… Nu spune nimic, nu clătina/Marginea lacrimei în care stăm/ ca într-un lac o constelaţie…“ (Nu striga). În aparenţă e multă limpezime, ochiurile discursului sunt ţesute pe orizontala liniei, nu din învârtoşatele bucle: Adrian Popescu este un poet al orizontalităţii (obârşia copilăriei bucovinene, Câmpia Transilvaniei), al deschiderii către cosmicitate în care omul întârzie: nu sunt întâlniri dramatice faţă în faţă, orizontul se mişcă odată cu tine, te include. O luminiscenţă difuză („umbrele“ lui dezvăluie, nu acoperă) protejează creaţia începutului de lume. „Cosmicitatea e un dar al copilăriei prime“, o spune G. Bachelard, şi ea lasă acea perdea de „paradiziac“ (remarcată de critică), unde mai e posibil, crede poetul dintr-o lume dezvrăjită, acel „sentiment al sacrului“ (cum l-a numit Elytis), care lipseşte din limbajele contemporane. Poetul e convins că „poezie e tot cifrul îngropat în făpturi“ (Renta poeziei), că nu atât vecinătatea cu celălalt e importantă la o anumită vârstă, ci ardoarea de-a face vizibil invizibilul din el însuşi: „… Tăcut mă umple Sensul. Secat eu înfloresc/ Preaplinul se grăbeşte de sine să se rupă,/ e o Voinţă-n toate, ce eu doar o slujesc,/ îngân o melodie, ce-abia o aud şi-i după…“ (Nu mai scriu versuri).
            A. Popescu nu este poetul „în transă“, care „bolboroseşte“, prin care ni se transmit – precum printr-un canal – semne ale zeilor. Plasat mereu de critică într-o zonă a „paradiziacului“, el are însă o putere de a capta memorabilul, eternul şi de a şi-l însuşi în particular. „Cuvintele sunt cvante ale miracolului“, spune undeva Şt. Aug. Doinaş, cu a cărui lucrare de orfevru se aseamănă. Expresia memorabilă este miza sa adevărată, nu noutatea, răsturnările spectaculoase ale unor adevăruri de mult ştiute. Textura poemului e cu ingrediente culturale, ambiguizând discursul, dar „centrul“ lui A. Popescu este unul „gravid“ de sensuri, precum „sâmburele luminii“ din Rugăciunea unui dac a lui Eminescu. Transilvania lui A. Popescu poartă sigiliul geografiei mitice eminesciene: „ … Eu, călător din est, deci dinspre Levant, cumva/ om totuşi dintr-o ţară mai friguroasă,/ gust vinul liturgic şi uleiul liguric,/ verzui precum cel din seminţe/ de dovleac,/ din patria mea umbroasă, de dac,/ eu, câştigându-mi patul şi masa/ cu tălmăciri, din poeţii acestui ţărm rugos,/ simt roza vânturilor adâncindu-mi-se-n/ palmă, tot mai tăioasă, până la os…“ (Ştiu un loc). Incidenţa biografică este subminată, în permanenţă, de un refuz a dezvăluirii „misiei“ de „aed“, de parcă aşa se poate proteja cântecul, prin umilinţă, asumându-ţi feluritele lui nume: „blând poet naturist“ (Unde fuge mercurul), „eu, pelerin în acest veac atroce“ (Monedă), „transilvanic aed“ (Florii), sau în acest adevărat „denunţ“ al simplităţii: „Ovidiu valah,/ menestrel transilvan,/ răzvrătit franciscan,/ îndârjit umbrian,/ cielin nesupus…“ (Elegie pentru ţara oprită). Însă revelaţia deplinei existenţe a fiinţei nu se poate înfăptui decât sub semnul privirii şi al călătoriei. Repet: însă o călătorie pe orizontală – de la Cluj, „mica Romă“, în spaţiile Umbriei latine. Dar poezia nu devine un „jurnal de călătorie“ exotic, ci o dezagregare, o sfâşietoare scindare: maturul de azi îşi aminteşte copilăria, trăită sau netrăită în totalitate, drumurile „în preajma canalelor întortocheate ca destinul meu“; „răsăriteanul“ visează Occidentul, iar acolo îşi „aminteşte Ardealul“. O răsucire în sine în care viziunile poetice (cu etajele natură-cultură) se fac prin culoarul eului liric, „când de o luminoasă inocenţă, când întunecat de neîncredere“ (Laurenţiu Ulici). Aceste două planuri, ale „umbrei“/„întunecatului“, ne conduc spre cea mai importantă tramă a discursului său: tensiunea şi inefabilul unui dramatism în care e implicat omul de sorginte carpatică: „O cale, aşadar, ce te scoate spre azur, după/ câteva întortocheri umbroase; /spirale, sau trepte, cum vezi şi tu pe zidurile/ mănăstirilor din Bucovina…“ (Poarta Paradisului).
            Nu-l pot desprinde pe Adrian Popescu de acea primă imagine a tânărului care eram, sosit de curând dintr-un sat de codreni la Cluj: ochii mei vedeau că poezia tocmai trecea într-o caleaşcă la care zvâcneau trei întraripaţi – Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu… Încă sunt învăluit de povestea prafului cozii de cometă…

 

George Vulturescu

Poezia e „cifrul îngropat în făpturi“

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)