Poemul care merge pe ape

În ziua de azi, mersul pe ape
este egal cu o vacanţă spre Cuba.

Dar timpul trece prea încet –
m-am săturat să tot aştept.
Să mă răstesc la cer: Hai liberare!

Cadavre cu sacoşe de oase
toastând pentru dragoste
şi consecinţele ei înfometate din viaţa de apoi:
o bucată de lemn din care lipseşte crucea.

Dar timpul trece aşa încet, încât îl pot ajunge
     din urmă.
Nu contează că am iubit.
Acum sunt mai bătrân decât moartea:
de unde şi setea de viaţă şi foamea de a uita.

Dar timpul trece prea încet –
m-am săturat să tot aştept.
Să mă răstesc la cer: Hai liberare!

Chiar şi bancurile marinarilor din port
   poartă rochiile tale.
Poate de aceea toate cicatricele acestea greu de descris –
     ca nişte tatuaje
vorbesc despre tine şi o toamnă îndepărtată.
Dispari, vis urât! Şi întoarce-te îmbrăcată în coşmar.
Poate că aşa e mai bine!

Dar timpul trece prea încet –
m-am săturat să tot aştept.
Să mă răstesc la cer: Hai liberare!

A uita înseamnă a-ţi cere iertare.

Traian T. Coşovei

Poemul care merge pe ape

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)