Domnul învăţător

E timpul să stingem lumina, e vremea să oprim zgomotul apelor –
cu paşi mărunţi vine învăţătorul nostru de pretutindeni.
El e zămislit din lut, ridicat de nicăieri din cărămidă.
El e ars de soare, el presărat din rumeguş peste dobitoace.
El e învăţătorul nostru cu şiraguri de cuţite la brâu:
  el este chiar el şi o bună parte din noi.

Pe dealuri felinarele vestesc întunericul lui –
în adâncuri, fântânile amintesc
despre adânca lui înţelegere.
Iată-l cum ne loveşte cu blândeţe spinarea
cu aceeaşi nuia cu care căutase în zadar apă, pâine sau vin
până când din spinarea noastră ţâşnesc, într-o lumină de sânge,
adevărurile:
apa, pâinea şi vinul, inima şi zvârcolirile ei…
Şi fata blondă alergând despletită printre dealuri.

E timpul să stingem focul din vatră:
să spunem că nu am trăit pe pământ,
să minţim, să pretindem,
să jurăm la lumina întunericului
că şi noi am călcat peste ape,
întotdeauna pe urmele lui.

Traian T. Coşovei

Domnul învăţător

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)