Despărţirea sinelui de sine

Revin obsesiv vechile meserii ale toamnei –
cum ar fi tragerea pe roată ori desprinderea capului.
Era la mintea oricui că trebuia ceva să se întâmple,
  o naştere a unei noi orânduiri de cuvinte.
Nimeni nu mai aştepta să vină pe lume femeia
pe care s-o cheme pe numele mic Dulcineea.

Se auzeau zgomote din grădinile de cruci de pe deal:
  să înceapă odată al treilea măcel mondial!

În depărtare: lanuri dulci de grâu şi secară
şi o suspectă nervozitate planetară care dădea caii la apă.
     Milă de cine scapă!

Lângă cei doi cavaleri ai tristelor figuri mă ţineam în picioare.
Aveam idei ieşite la drumul mare. Şi drumul era lung: până la
gară
  şi mai departe, până la staţia Depărtare.

Până la urmă era o înstrăinare care ne legase cu lanţuri grele de
fier.
  Devenisem prizonier
aşteptând fluturările tale leneşe din batistă pe peronul pustiu.
  Era prea târziu.
Ca un sărut mai lung decât un tren de mare viteză.

Traian T. Coşovei

Despărţirea sinelui de sine

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)