Radu Stanca: scrisori către Doty
[I]

Dragă Doty,

            N-aş vrea să crezi că sunt atât de preocupat de „operele“ mele, încât să folosesc fiecare prilej, mai mult sau mai puţin potrivit, pentru a vorbi despre ele. N-aş vrea să crezi asta, mai ales pentru că, îndeobşte, am profunde incertitudini referitoare la valoarea lor adevărată. Şi cu deosebire în momentul de faţă trec printr-o criză saturată de îndoieli – asemenea îndoieli, că n-ar fi de mirare să-mi iau într-o bună zi tot ce-am scris în braţe şi să asvârl în foc teancul de manuscrise. Dacă am vrut să cunoşti „Dona Juana“ a fost nu atât din-tr-un orgoliu literar, cât – de ce n-aş mărturisi-o sincer – din dorinţa de a avea un „pretext“ de convorbire epistolară cu tine. Acum însă că lucrurile s-au spus, pot să-ţi răspund şi la întrebarea ta privitoare la existenţa reală a acestei „femei“. Nu! N-a existat. Abia acum un uşor presentiment îmi spune că începe să existe, aievea, în viaţa mea. Atunci când am scris-o, am iscat-o mai mult din dorinţa de a o găsi, din acea căutare frenetică ce dă fiecărui bărbat imbold şi destin. Căci fiecare ne căutăm corespondenta ideală şi împlinirea supremului cuplu – Don Juan şi Dona Juana – e ţinta oricărei sbateri. Toată chestiunea se rezumă însă la a-ţi da seama când această împlinire se desăvârşeşte. Vasăzică, totul depinde de faptul ca ambii să-şi dea seama că s-au regăsit. Dacă această conştiinţă se produce, împlinirea e un act sublim, fericit. Dacă nu, catastrofa tragică e inevitabilă – cum se întâmplă şi-n schiţa mea dramatică. Totul depinde, prin urmare, de faptul ca, în aceeaşi clipă, şi El, şi Ea să ajungă la conştiinţa reciprocităţii lor predestinate. Şi eu, ca să mă întorc la mine, am acum, după atâta timp de aşteptare, sentimentul ciudat al prezenţei reale a unei Dona Juana în viaţa mea. Poate de aceea şi această dorinţă de certitudine care mă chinuie la recitirea lucrărilor mele, ce mi se par acum artificioase şi caduce; poate de-aceea şi nevoia de a te chema în acest colocviu epistolar în care mă amăgesc cu gândul că anumite lucruri, pentru a fi înţelese, nu trebuiesc numaidecât spuse...
            De la Bucureşti, de unde am revenit de două zile, am adus cu mine un exemplar al piesei. Ţi-l voi trimite cu prima ocazie. Mă tem însă că vei încerca o dezamăgire – poate te aştepţi acum, după tapajul1 pe care l-am făcut, la cine ştie ce. Nu e mai mult decât încercarea neizbutită de a-mi traduce în scris frământările care mă vizitează în claustrarea mea sibiană. De a-mi găsi o supapă prin care să-mi canalizez toate loviturile pe care, în ultimul timp, le-am primit. Gândul că e posibilă o Dona Juana, un liman al rătăcirii neostoite, m-a înviorat. Şi deşi eroului meu, lui Don Juan, i-am pregătit un sfârşit tragic, ca şi eroinei de altfel, cred că am făcut-o şi din nevoia pe care o simţeam de a mă destăinui complect, şi din credinţa că bucuria de a o găsi pe Dona Juana, respectiv pe Don Juan, trebuie plătită cu un preţ mare.
            Aş fi vrut să vin la Cluj pentru câteva zile. Bucureştiul m-a enervat, pentru că nu am mai găsit acel farmec deosebit ce-l avea înainte pentru mine. Exilul meu sibian nu s-a sfârşit, pesemne, încă. Şi ciudat, nu mă mai ispiteşte capitala, ci doresc să revin la Cluj. Am acolo prieteni nepreţuiţi, cu care sunt în acord literar şi spiritual deplin. Şi, mai ales, eşti acolo tu, cu frumuseţea ta, arzător de limpede, şi cu bunăvoinţa ta, plină de răbdare faţă de mine.


Radu Stanca


Sibiu, 7 Iulie 1948

p.s. Am văzut un „Program“ de la producţie. Iar în „program“ o fotografie de a ta. Ceea ce înseamnă că ai mai multe. Oare dacă te rog să-mi trimiţi una, îţi cer un lucru chiar atât de cu neputinţă?
            Ce faci la vară?
   

R. S.

Notă
1. Aluzie la reacţia de revoltă a lui Radu Stanca în momentul cînd a aflat că piesa Dona Juana a fost scoasă din proiectul repertorial al Teatrului Naţional din Cluj de către cenzura ascunsă înăuntrul Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Din întîmplare, am văzut la Arhivele Naţionale dactilograma piesei care, pe copertă, purta verdictul „8.1.1948. Respinsă“ şi, dedesubt, obraznica semnătură „a. baranga“. Vezi şi facsimilul în Liviu Maliţa (editor), Cenzura în teatru. Documente. 1948-1989, Cluj: Editura Efes, 2006, p. 27. (Nota ed.)

Radu Stanca

Scrisori către Doty [I]

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)