Trubadurul „epocii de aur”
Un an fără Adrian Păunescu

Vladimir Tismăneanu

            A trecut, practic neobservat, un an de la dispariţia lui Adrian Păunescu, trubadur, menestrel şi toboşar al comunismului dinastic. Îmi amintesc de reacţiile de-atunci, de starea de jale generalizată indusă de variile antene şi realităţi. Plângeau, boceau, se dădeau de ceasul morţii foştii politruci, ba chiar şi unii foşti disidenţi, deveniţi subit empatici, iertători şi melancolici. Isterie deplină şi atent organizată. Parada unanimităţii amnezice era halucinantă. Îmi amintesc aberaţiile şi inepţiile proferate de oameni care se grăbeau să ne acuze de necrofagie, de blasfemie, de sacrilegiu pe cei care îndrăzneam să reamintim lucruri atât de bine ştiute. S-a spus că pângărim un moment de pioasă omagiere a unui mare intelectual patriot (ridicat în slăvi de fostul pontif ideologic Popescu-Dumnezeu în ale sale incontinente memorii). Că tulburăm doliul Cetăţii. Îmi amintesc stigmatizarea de către Fănuş Neagu a lui Andrei Cornea şi a mea. „Contributors“a fost unul dintre puţinele locuri în care mai întâi Vlad Mixich, apoi eu am încercat să spunem lucrurilor pe nume, să nu participăm la orgia encomiastică tot mai copleşitoare, tot mai revoltătoare şi tot mai cotropitoare. Am fost făcut în fel şi chip pentru că am rostit lucruri de bun-simţ, adevăruri factuale.
            Am plecat din România în toamna anului 1981, deci după ce împlinisem în iulie 30 de ani. Mi-a fost dat să privesc la televizor „Antena vă aparţine“, instrumentul propagandistic al epocii, manevrat de acelaşi „trubadur“. Citeam, adeseori râzând amar împreună cu amicii mei, revista Flacăra, unde apăreau poemele-fluviu dedicate „Conducătorului“ (citez din memorie: „Iar dacă-n România nu-şi face loc abuzul/ Şi sufletele noastre nu-s nişte vămi pustii/E pentru că el primul şi-a aplecat auzul/Şi-a înălţat şcoli şi facultăţi, nu puşcării!“). Cenaclul Flacăra „al tineretului revoluţionar“ a fost creat pentru a utiliza nevoia de cântec, de adevăr şi de relaxare a tinerilor în scopul înregimentării lor. A fost un sinistru experiment pavlovian de masă. Cenaclul era de fapt un fenomen de hipnoză colectivă, care amintea de nuvela lui Thomas Mann, Mario şi vrăjitorul. Nu ştiu să fi existat ceva similar în alte state din Europa de Est şi Centrală. Se promovau poeme ale unor scriitori veritabili (Geo Dumitrescu, de pildă), pe lângă maculatura patriotard-pompieristică repetată ad nauseam. Veneau acolo artişti autentici, precum Florian Pittiş, alături de şarlatani, şnapani, bufoni şi histrioni. Era Curtea Miracolelor cu voie de la poliţie. Aş contrasta muzica (mai ales textele) din Cenaclu cu emisiunile de la „Europa Liberă“ ale lui Cornel Chiriac: viziuni absolut incompatibile. Mai ales după 1974 (Congresul al XI-lea, unde s-a potenţat până la grotesc cultul lui Ceauşescu şi a început oficial ascensiunea Elenei Ceauşescu în conducerea pcr), devine imposibilă distincţia între poezia oracular-imnică şi politica apologetic-servilă a lui Păunescu. Savurând până la saţiu gustul puterii, Păunescu ajunsese dezgustător.
            În câţiva ani, autorul „Istoriei unei secunde“ devenea megafonul lozincilor celor mai deşănţate, iar Cenaclul se transforma în tribuna cea mai eficientă, deci cea mai perversă, a cultului acelui Nero din Balcani. Ar fi bine să ştim cine regiza acele stranii explozii de entuziasm menite să intoxice o întreagă generaţie. Oricum, cum am scris, scenariul îi aparţinea lui Păunescu şi fusese aprobat la cel mai înalt nivel. După 1989, nimeni nu a fost mai activ decât Păunescu în susţinerea foştilor demnitari ai lui Ceauşescu (citiţi amintirile lui Popescu-Dumnezeu, care i-a rămas pe veci recunoscător „bardului“). Revista intitulată hilar şi absurd Totuşi iubirea a fost tribuna negaţionismului în legătură cu ororile dictaturii comuniste în perioada Ceauşescu. Criticul literar Dan Cristea avea dreptate când spunea în decembrie 2010:

Eu cred că moralitatea scriitorului este moralitatea faţă de ceea ce el scrie. Deci nu poţi să fii scriitor moral şi să scrii tâmpenii. Nu poţi să fii un scriitor moral şi să scrii lucruri pe care, evident, nu le consideri a avea valoare… Deci în ceea ce îl priveşte pe Păunescu, este un om pe care l-am cunoscut, am fost colegi, de fapt avea un mare talent de versificator pe care el l-a pus de multe, de multe ori în slujba altor interese.

Iată mai jos un editorial pe care l-am publicat acum un an în Evenimentul zilei.
            Puţinii care îndrăznesc să reamintească în aceste zile cine a fost Păunescu sunt taxaţi drept „străini de neam“ şi „lipsiţi de respect pentru morţi“. Cam la fel s-a vorbit şi când s-au dus pe cealaltă lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu discrete excepţii, din raţiuni care se cer examinate atent, pare să domnească un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ şi aboleşte referinţele la rolul său politic. Contribuţia lui Păunescu la reproducerea regimului comunist în România nu a fost câtuşi de puţin neglijabilă, aşa cum foarte clar a demonstrat Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ceea ce se întâmplă în aceste zile cu idolatrizarea lui Păunescu este un nou exemplu din seria acelora care l-au făcut cândva pe Paul Goma să scrie, cu obidă şi disperare, cartea Amnezia la români.
            Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile însă Păunescu a acompaniat şi a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceauşismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat paseismul tribalist al regimului, pretenţiile neofeudale, dar a şi contribuit cu sârg la plăsmuirea vulgatei sale xenofobe. Un cititor al articolului pe care l-am publicat pe site-ul HotNews a găsit o excelentă caracterizare pentru opera lui Păunescu din ultimele decenii:

Versurile lui sunt un fel de seminţe de floarea-soarelui/bostan pentru neamul românesc: ceva foarte naţional, care se consumă în masă, pe stadioane, un obicei pe care intelectualii rasaţi nu îl au, dar care e foarte răspândit în rândul claselor de jos şi de mijloc (ultimii cu pretenţii foarte clare de intelectualism).

Este, aşadar, cât se poate de normal să-l regrete astăzi toţi foştii politruci şi securişti, membrii profitocraţiei regimului totalitar şi urmaşii lor, toţi cei care se obstinează să creadă că Nicolae Ceauşescu, omul care a înfometat şi a ofensat un popor întreg, a fost un veritabil patriot. Nu i-a fost suficient cât l-a cântat pe Ceauşescu, cât a venerat-o rimat pe Elena, la moartea lui Nicu Ceauşescu a produs un poem interminabil menit să-l imortalizeze pe „prinţişor“. Sfânta Treime a comunismului dinastic şi-a aflat în Adrian Păunescu trâmbiţaşul privilegiat. În 1978, după ce generalul Ion Mihai Pacepa a rămas în Occident, Păunescu a publicat în Flacăra (feuda sa culturală) un poem de o rară vehemenţă, intitulat „Blestem trădătorului de ţară“.
            Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al „epocii de aur“. Un talent real s-a înecat în abisul servituţii voluntare. Iată un fragment din Raportul final direct legat de rolul lui Adrian Păunescu în anii dezonoarei, spaimei şi infamiei:

Cenaclul Flacăra a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios.

Aceste rânduri sunt completate de comentariul Ioanei Munteanu pe forumul HotNews:

Starea de spirit pe care a creat-o Păunescu, acel amestec perfid de exaltare juvenilă, transă a unei religiozităţi atee, amoralitate cronică, senzaţie de a ieşi din chingile neputinţelor străvechi, nevoie disperată de a împărtăşi bucurii colective îndelung aşteptate într-o istorie mai mult decât frustrantă, lipsă de repere morale şi politice, naţionalism lătrător, confuzie gregară etc. – starea de spirit a Cenaclului Flacăra e mult mai durabilă decât am fi crezut.

Adrian Păunescu s-a căţărat febril şi entuziast pe scara puterii, a obţinut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă şi umilitoare în veşmintele imaginilor iniţial seducătoare, ulterior gongorice şi pompieriste. Talentul i s-a stins pentru că şi l-a abandonat. În locul disidenţei, a ales să-l slăvească pe Nicolae Ceauşescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Păunescu nu a avut limite în dorinţa de a fi trubadurul „epocii de aur“. Arhitect impenitent al utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie a acestei dictaturi.

Alte articole pe acest subiect:
1. Toboşarul Epocii de Aur: Moştenirea roşverde a lui Adrian Păunescu;
2. Adrian Păunescu, sânge de basarabean;
3. De ce Adrian Păunescu nu are nevoie de lacrimile noastre;
4. Ce-ar fi spus Monica Lovinescu despre Adrian Păunescu?
5. Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Păunescu.

 

Vladimir Tismăneanu

Trubadurul „epocii de aur”: Un an fără Adrian Păunescu

» anul XXII, 2011, nr. 12 (259)