Cine nu încape de scriitor

 

Ovidiu Pecican

            În 22 noiembrie 1959, Mircea Eliade nota – în original – un citat din Ganghy Night, de Dorothy L. Sayers, pe care socotea potrivit să îl şi comenteze: „«Eu nu sunt decât albinuţa, care adună mierea ca să o mănânce matca». Este tocmai ce ar trebui să-şi aplice lor înşişi filologii, erudiţii şi bibliografii. Dar se întâmplă exact contrariul. De obicei, cei mai infatuaţi, mai siguri de importanţa lucrărilor lor sunt specialiştii în detalii“ (Jurnal, I, Bucureşti: Ed. Humanitas, 1993, p. 344-345). Acest gând al scriitorului şi savantului îi scapă lui Alexandru Ciolan. Presupunând că dl Ciolan ar avea o reflecţie asupra propriului loc în cultura românească actuală, absenţa unui gând de felul acesta ar putea fi calificată drept gravă.
            Pe Domnia Sa îl interesează însă să fie tipărit cu orice preţ în Apostrof. De înţeles, care dintre condeierii de azi sau de ieri nu s-ar dori publicat de o revistă bună? Ca să obţină ceea ce şi-a propus, Domnia Sa se strecoară în pagina periodicului clujean pe uşa din dos, în chip viclean şi nu tocmai cu bună-credinţă. El se agaţă ca o remorcă de un articol semnat de mine: un elogiu adus vigilenţei unui filolog de calitate, dl Andrei Moldovan. Dl Ciolan dă un răspuns polemic textului respectiv, deşi nu fusese prin nicio adresare ţintită poftit (sau obligat) să răspundă.
            Se poate lua poziţie de către oricine faţă de orice text lansat pe piaţa culturală; nu doar din România, ci de oriunde. A pretinde însă publicarea în virtutea unui drept inexistent la replică este o falsificare grosolană a situaţiei de fapt, într-un caz ca acesta. În termeni neechivoci, este un abuz la adresa codului etic şi un adio definitiv spus prezumţiei de bună-credinţă.
            În aceste condiţii, n-am de gând să îi acord dlui Ciolan vreun credit moral şi să îl iau în serios. Câtă vreme el însuşi îşi retrage dreptul la demnitatea de publicist onest şi vertical, de ce l-aş credita eu mai mult? Ca o consecinţă, mă voi rezuma la câteva consideraţii mai degrabă generale, adresate întregii categorii de inşi pentru care dl Ciolan pare reprezentativ.
            Poate este potrivit să se observe că limba română a existat şi înainte să apară filologii; la fel şi literatura scrisă în această limbă. Când aceştia au apărut, în sfârşit, li s-a îngăduit să încerce observarea atentă a modului ei de funcţionare, instituind reguli în spiritul acesteia, sesizând uzul şi abuzul, dar numai menţinându-se în spiritul ei şi cu o suficient de adâncă înţelegere a flexibilităţii ei. Cei care au cutezat prea mult, erijându-se în instanţe pe care limba ar trebui să le asculte, au sărit peste cal, devenind – imediat sau în timp – ridicoli şi rămânând de căruţă. Căci rostul paznicului unei rezervaţii nu este să îngrădească libera dinamică a unei fiinţe vii. În schimb, aceeaşi limbă română le-a concedat scriitorilor dreptul integral de a explora noile căi de îmbogăţire a vocabularului, de experimentare lingvistică şi, de ce nu, de exploatare oricât de originală a posibilităţilor sale de expresie; cu condiţia de a-i respecta, la rându-le, spiritul şi tipul de dezvoltare, de creştere.
            Acest lucru nu pare destul de clar în mintea unora dintre cei care pretind că apără instrumentul predilect de articulare a ideilor şi viziunilor scriitoriceşti în cultura noastră, drept care se ajunge la episoade ridicole în care un ticluitor de dicţionare care nu şi-a cucerit un loc în literatura de pe urma căreia câştigă un renume are pretenţia de a pune la colţ un scriitor sau altul ale cărui poezii, proze, piese de teatru sau eseuri îmbogăţesc patrimoniul naţional. Inşii de acest fel, aflaţi neostenit în treabă fără urme vizibile în palmaresul cultural al naţiei sau al Europei, nu pricep adevărul simplu că rostul grămăticilor nu este să reteze nici îndrăznelile scriitorilor, nici să le impună acestora propria lor viziune (discutabilă) despre limbă. Unii au înţeles sau au simţit intuitiv acest lucru, rezumându-se, precum profesorul Higgins din My Fair Lady, să noteze şi să înregistreze vorbirea străzii pentru a surprinde întorsăturile şi volutele unui organism plin de fantezie şi disponibilităţi, în plină ebuliţie: limba pe care o slujesc. Alţii au făcut ceea ce li s-a părut lor mai la îndemână: au luat drept martori definitivi dicţionarele şi gramaticile, ţinându-se de ele ca orbul de bâtă, fără a lua aminte că s-ar putea ca limba să evolueze în direcţii pe care ei nu le anticipaseră şi fără a le cere lor permisiunea.
            Mă număr printre admiratorii filologilor de supleţe şi de adâncime care, observând avatarii – reuşiţi sau nu – ai limbii vorbite, se întreabă asupra acesteia şi încearcă reflecţii critice asupra exceselor lingvistice momentane. Am însă, în acelaşi timp, o anume lipsă de răbdare faţă de rigoriştii improvizaţi şi superficiali care, în numele unui certificat universitar, se socotesc etern îndreptăţiţi să trăncănească savant despre limba care îi îngăduie şi găzduieşte, socotindu-se – în virtutea cărei legitimităţi? – singurii îndreptăţiţi să se pronunţe cu privire la normele, corectitudinea şi creativitatea limbii-mame.
            S-ar putea crede că e firesc să se întâmple astfel, dacă Moličre nu ar fi ridiculizat deja de câteva secole preţiozitatea savantă. Ca atare, uitând că marile contribuţii din ultima jumătate de secol la cunoaşterea de profunzime a românei vin, ce să-i facem, din partea filosofului Constantin Noica şi dinspre poezia lui Nichita Stănescu, dinspre teatrul lui E. Ionescu ori din poezia lui Gellu Naum, un astfel de ins se crede îndreptăţit să dea lecţii de limbă şi de exprimare corectă… scriitorilor.
            Este o eroare gravă pretenţia de a se repezi asupra artiştilor (printre care, cu modestie, mă număr), în loc să îşi îndrepte atenţia către prăzi mai mănoase, de exemplu înspre belşugul de licenţe din vorbirea politicienilor.
            Într-un articol mai lung decât textul pe care îl combate, dl Ciolan îşi etalează cu panaş calităţile de mânuitor al condeiului, amestecând la niveluri joase acuza trivială, dar „ţintită“, cu pamfletul de aspect fesier şi savanteria egolatră cu fermitatea convingerii că româna s-a înţelenit în dicţionarul de sub patul Domniei Sale. În dreaptă consecinţă, faţă de asemenea logoreică împrăştiere, jurnalistul fără metodă rezolvă totul şi nimic, ba acuzând erori logice, ba amendând greşeli de utilizare a cuvintelor, ba respingând cu semeţie calificarea unui autor contemporan din provincie pentru că nu publică în Bucureşti, ba enervându-se că mă declarasem sceptic cu privire la răsturnarea unui vocabular grecizant redundant în limbajul curent al anului 2011. Dl Ciolan nu are deci nici sistem, nici metodă, necum coerenţă. 
            În această discuţie, pe care aş evita-o ca pe o plictiseală pricinuită de o băltoacă din caldarâm dacă silueta Domniei Sale nu mi-ar bara inoportun calea, rolurile sunt clar distribuite. De o parte rămân eu, scriitor de romane, povestiri, teatru şi poezie, chiar şi atunci când mă improvizez ca publicist; de alta, compilatorul de dicţionare, „diortositorul“ de chichiţe doctissime şi importatorul de balcanisme arhaizante cu iz de tămâie în vorbirea zilei. Îmbâcsit şi cam acru, el bate demonstrativ cu degetul în litera dicţionarului, uitând că acesta din urmă este o colecţie de definiţii pe care uzul le îmbogăţeşte chiar în acest moment cu noi şi interesante versiuni. Orice s-ar întâmpla, eu şi colegii mei scriitorii suntem cei care dăm lumină limbii pe care Domnia Sa, aşezat în genunchi, aplecându-se după lexicoane şi gramatici, se osteneşte să o descifreze.
            Închei aici, invitând cititorii Apostrofului pe blogul ovidiupecican.wordpress.com pentru a consuma frugal – dacă îi interesează – răspunsurile punctuale la întâmpinările dlui Ciolan; nu înainte însă de a repara reputaţia unui distins coleg de silueta căruia autoerijata instanţă critică de jenantă prestaţie intelectuală nu pare să mai încapă. Dl Andrei Moldovan nu este „un nume care evoluează în liga judeţeană“ decât pentru inepţii care nu au luat seama că Domnia Sa editează, alături de Niculae Gheran, de mai mult timp, volumele din urmă (de la al 22-lea încoace) ale monumentalei ediţii de Opere ale lui Liviu Rebreanu. Cititul mai asiduu şi scrisul mai prudent – cu pauze metabolice şi de respiraţie – l-ar fi scutit de această greşeală pe dl Ciolan, intransigent şi acid cu alţii, dar rămas, în raport cu sine însuşi, cu… lecţiile nefăcute.

 

Ovidiu Pecican

Cine nu încape de scriitor

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)