Firul nesfârşit al timpului

Mirel Anghel


            După ce a dat lumii un bestseller surprinzător chiar şi pentru el, Scurtă istorie a timpului: de la Big Bang la găurile negre (în româneşte, Bucureşti: Humanitas, 1995), carte vândută în lumea întreagă în peste zece milioane de copii, Stephen Hawking a decis că cititorii săi merită o ediţie mai simplă a istoriei timpului, un remake în care să renunţe şi mai mult la explicaţiile ştiinţifice. Această O mai scurtă istorie a timpului, scrisă împreună cu Leonard Mlodinow şi tradusă de Humanitas în 2007, este mai puţin o carte de ştiinţă şi mai mult o poveste în care „păcatele“ primei cărţi sunt exorcizate.
            Cartea a fost scrisă din nevoia de a-şi achita o datorie mai veche faţă de cititorii care au păstrat ediţia precedentă timp de 237 de săptămâni pe lista celor mai vândute cărţi a publicaţiei Sunday Times. Statistic, un exemplar al cărţii a fost cumpărat la fiecare 750 de bărbaţi, femei şi copii de pe glob. 
            Cum să încerci să explici evoluţia de aproximativ 14 miliarde de ani a universului în doar aproximativ 200 de pagini? Surprins de interesul arătat de publicul larg pentru cosmologie, Stephen Hawking îşi propune mereu să simplifice şi să aducă mai aproape de pământ ştiinţa stelelor, galaxiilor şi planetelor. El ne poartă prin trecutul universului într-o carte asemănătoare cu punctul originar din care a izvorât totul, adică foarte densă, şi totuşi simplă. Timpul a început în momentul producerii evenimentului primordial cunoscut drept Big Bang. De 14 miliarde de ani, universul se află în continuă expansiune şi nu ştim când se va colapsa, dacă o va face vreodată. Cert este că totul se schimbă, galaxiile se îndepărtează una de alta, stelele mor, iar noi planete sunt descoperite.
            Prin această carte, Stephen Hawking vrea să ne ajute să găsim măcar indicii pentru întrebările majore ale vieţii: ce căutăm pe această planetă mică a galaxiei noastre, în jurul unui astru de dimensiune medie, de unde venim şi care este rostul nostru în ansamblul de necuprins cu imaginaţia? Şi cum a fost posibil ca aici să se împlinească atât de multe condiţii pentru ca viaţa inteligentă să se dezvolte? „Dumnezeu nu joacă zaruri“ este faimosul dicton al lui Einstein. Nimic nu e întâmplător. În univers, se pare că totul conspiră pentru a crea condiţiile prielnice vieţii în anumite zone şi a nu o face posibilă în alte locuri.
            Omul s-a pus mereu în centrul universului, a pus planeta pe care locuieşte în centrul sistemului solar, chiar dacă informaţiile pe care le deţinea arătau contrarul. Atât Newton, cât şi Einstein au susţinut (eronat) că universul nu se poate extinde. Einstein chiar şi-a modificat teoria generală a relativităţii (1915), astfel încât ea să fie în acord cu această eroare.
            În trecut, se credea că universul a fost întotdeauna într-o anumită stare, cea a prezentului. S-a dovedit că el se schimbă cu o viteză care, în plus, este în continuă creştere. Începând cu Big Bangul, temperatura a scăzut, rămăşiţele acelui prim moment fiind prezente şi acum, ca radiaţie de fond. Este posibil ca universul să se sfârşească în viitor, iar timpul nu va mai exista nici el.   Datorită Big Bangului, timpul a avut un început, dar sfârşitul lui este încă departe de a fi prezis.
            Fizica aspiră la o teorie a totului, una care să combine armonios toate piesele răspândite în teoriile mărunte care există în prezent. Autorul vorbeşte adesea în paginile cărţii despre aspiraţia ştiinţei moderne la o teorie unificată, care să împace toate celelalte teorii şi să le aducă într-un tot. Cu cât scrie mai mult despre ea, cu atât mai mult ne dăm seama că aceasta este greu de găsit. Întoarcerea în trecut, afirmă Hawking, nu este realizabilă. Nu putem călători în timp, însă viitorul ne poate rezerva multe surprize: „Nu puteţi călători în trecut decât dacă istoria a menţionat că v-aţi întors şi că, odată ajuns acolo, nu v-aţi ucis stră-străbunicul sau că nu aţi comis vreun alt act care ar intra în conflict cu istoria modului în care aţi ajuns în situaţia în care vă aflaţi în prezent“ (p. 129). Totuşi, dacă am reuşi să ne întoarcem în trecut, am face-o într-o istorie alternativă, neputând schimba cursul evenimentelor deja petrecute.
            Cartea seamănă, păstrând proporţiile, cu o anecdotă ştiinţifică spusă pe tonul sobru al unui învăţat. Paradoxal, această O mai scurtă istorie a timpului are un capitol în plus faţă de prima variantă. În această variantă rămân totuşi multe pagini aride şi greu de savurat de cititorul nespecialist. Acest dezavantaj este contrabalansat de ilustraţiile adăugate. Hawking îşi ajustează terminologia, elimină formule, rescrie pagini întregi şi le comprimă, dar la Marilyn Monroe nu poate renunţa. Forţa gravitaţională exercitată de ea este prea mare.
            Cu cât descrie mai mult universul şi vrea să îl explice, cu atât mai multe întrebări se nasc, iar ele cer noi răspunsuri. Abia când vom reuşi să unificăm tot ceea ce omenirea a descoperit în existenţa ei, raţiunea umană va cunoaşte cugetul lui Dumnezeu, încheie Stephen Hawking, cu promisiunea nespusă a unei reveniri.

 

Mirel Anghel

Firul nesfârşit al timpului (Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow, O mai scurtă istorie a timpului. Bucureşti: Humanitas, 2007)

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)