Monumente sub zodia distrugerii

Cristian Vasile

            Bucureştiul s-a aflat o bună perioadă sub zodia distrugerii, iar această realitate s-a vădit şi în cazul monumentelor de for public. Regimul comunist a excelat în ceea ce priveşte negarea trecutului şi îndepărtarea urmelor arhitecturale moştenite. Pornind de la o preocupare firească privind starea de excepţie sub care fiinţează monumentele publice, Anca Benera şi Alina Şerban au editat un volum bilingv (în română şi engleză) – Bucureşti. Materie şi istorie: Monumentul public şi distopiile lui (Bucureşti: Institutul Cultural Român, 2011) – care îşi propune să urmărească cum, în ce fel şi de ce supravieţuiesc reprezentările în spaţiul public (p. 9-10).
            Perspectivele criticii de artă, ale istoriografiei, arheologiei culturale şi sociologiei memoriei se împletesc în acest volum remarcabil, care conţine studii de caz, mai multe texte critice ale unor autori români şi străini, precum şi un CD audio sugerând un tur fictiv prin faţa a 13 monumente ale Bucureştiului, cele mai multe dispărute. Numeroase hărţi cu amplasamentul statuilor şi fotografii înfăţişând operele de artă (demolate între timp, mutate sau transformate) întregesc poate cea mai ambiţioasă carte-album despre capitala României, privită din perspectiva condiţiilor sociale şi culturale ce declanşează edificarea/distrugerea unui monument public.
            Ellen Blumenstein se concentrează asupra textelor cuprinse în CD-ul audio datorat Ancăi Benera (Aproape utopie: Cum poate povestirea să creeze o memorie alternativă a spaţiului public) şi, în mod provocator, se întreabă dacă statuile lui Carol I şi V. I. Lenin ar putea fiinţa în paralel: „suporterii ideii de a-l reinstala pe Lenin [pe soclul rămas gol de la Casa Presei Libere, fostă Scânteii] sunt probabil mai puţini – reinstalarea lui nu ar însemna neapărat o dorinţă de întoarcere la comunism, ci poate doar de a nu suprima o jumătate de secol de istorie“ (p. 16). Poate fi pus pe acelaşi plan un rege (străin şi autohton, în acelaşi timp) sub a cărei domnie ţara a făcut paşi decisivi în direcţia modernizării, inclusiv la nivel politic şi civic, cu un lider sovietic care de fapt a suprimat libertatea de exprimare şi a instituit un sistem concentraţionar? Nu este atât de important dacă afirmaţia are sau nu sprijin documentar sau dacă surprinde sau nu mizele disputei în jurul unei anumite statui. De fapt, multe mentalităţi nu s-au schimbat după 1989, iar o parte a românilor s-au obişnuit în spaţiul public cu simboluri ale regimului totalitar (nu neapărat monumente). Cert este că alte moşteniri arhitecturale din anii realismului socialist au beneficiat de o mai mare toleranţă din partea bucureştenilor. Ca de pildă, Monumentul eroilor comunişti – v. excelenta analiză a lui Duncan Light (Monumente abandonate şi rămăşiţe ale peisajului socialist: „Mausoleul comunist“ din Bucureşti, p. 271-278).
            De fapt, afirmaţiile Ellenei Blumenstein exprimă cel mai bine pluralismul istoriografic ce se degajă din paginile cărţii. Iar acest aspect poate fi benefic, deschizând calea unei polemici adevărate. Cum putem defini regimul sub care Bucureştiul a fost atât de sluţit după 1945, prin demontarea a numeroase opere de artă: comunism, socialism, socialism de stat? Pare o întrebare simplă, dar nu este. Dacă în general autorii români îmbrăţişează paradigma totalitară de interpretare a naturii sistemului politic postbelic din România (identificat drept comunism), cei occidentali par să aducă nuanţe sau să o conteste. Ruben Fowkes pune practicile autoritare, care au dus şi la suprimarea unor monumente, pe seama utopiei socialiste; comunismul pare ceva ce nu a fost pus încă în practică (p. 213). Subzistă însă o anumită ambiguitate, căci autorul vorbeşte ulterior despre postcomunism (p. 214) şi „sisteme comuniste“ (p. 217).
            Dacă în primăvara lui 1990 demontarea statuii lui Lenin nu a stârnit controverse – fiind salutată în epocă chiar de Ion Iliescu, cel care poate a perpetuat practici de inspiraţie leninistă şi în postcomunism –, în cazul demolării monumentului reprezentându-l pe Petru Groza, lucrurile sunt mult mai complicate. Pe de o parte, rolul său negativ, ca prim-ministru între 1945 şi 1952, în facilitarea sovietizării este de necontestat. Pe de altă parte, anumite acte politice ale lui Groza (domolirea zelului vindicativ al comuniştilor, salvarea din închisoare a unor intelectuali la mijlocul deceniului şase, faptul că nu s-a dezis de apartenenţa sa creştină etc.) au perpetuat o simpatie difuză în anumite medii, reflectată inclusiv în istoriografia postdecembristă şi nu numai. Formal, Petru Groza nu a fost membru al Partidului Comunist, ci doar lider al Frontului Plugarilor, formaţiune politică subordonată comuniştilor, care a supravieţuit până în 1953. Demolarea statuii sale din apropierea zonei Cotroceni-Eroilor, la începutul anului 1990, a fost comentată în fel şi chip, mai ales că în fruntea celor care au militat pentru îndepărtarea ei s-a aflat un preot ortodox. Situându-se de partea celor care pledau pentru protejarea monumentului, un istoric format în anii naţional-stalinismului le vorbea studenţilor de la Facultatea de Istorie despre nedreptatea suferită de Groza, cel care nu a avut carnet de partid şi în plus a rămas membru până la moarte în adunarea naţională bisericească. Prin urmare, a fost strigător la cer că tocmai un preot ortodox s-a ridicat împotriva statuii lui Petru Groza. De fapt, această perspectivă ar merita câteva nuanţări. În deceniile cinci şi şase, Groza a influenţat decisiv, prin politica sa guvernamentală, restrângerea autonomiei bisericilor. În al doilea rând, este absolut irelevant dacă Petru Groza a fost integrat, ca membru, în rândurile PCR/PMR; contează actele sale politice, legislaţia adoptată de guvernul său, care a introdus un cadru juridic antidemocratic, facilitând stalinizarea vieţii politice şi culturale. Astăzi, statuile lui Lenin şi Groza sunt prăbuşite în curtea Palatului brâncovenesc de la Mogoşoia, lângă Bucureşti. Şi-ar fi găsit locul cei doi coloşi într-un (necesar, dar greu de edificat) muzeu al dictaturii comuniste, plasat în Bucureşti? Unii contestatari mai vechi sau neprieteni ai Muzeului de la Sighet s-au transformat brusc în frenetici susţinători ai Memorialului întemeiat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, sub deviza: există deja un Muzeu al Comunismului, Bucureştiul nu are nevoie de acest muzeu. În 2011, într-un context în care a apărut o stângă intelectuală puternică (tânără, dar uneori ignorantă), Sighetul devine opozabil Bucureştiului, reflectând personalizarea, politizarea şi superficialitatea dezbaterii despre un muzeu naţional al dictaturii comuniste.
            Aparent, monumentele reprezentându-i pe oamenii politici conservatori – cei situaţi mai la dreapta eşichierului politic decât liberalii – au fost menajate, scăpând mai uşor de furia demolatoare comunistă. Statuia lui Alexandru Lahovary supravieţuieşte comunismului, pierzându-şi doar inscripţia. Statuia lui Lascăr Catargiu a supravieţuit aproape 15 ani (în curând va fi reamplasată, dar la câteva sute de metri de locul iniţial). În pofida unui consistent efort de documentare, inclusiv în arhive, încă rămân pete albe şi semne de întrebare – asumate de editori – în ceea ce priveşte istoria monumentelor publice bucureştene. De pildă, contextul în care a fost demolată statuia lui Take Ionescu, din zona Piaţa Romană, nu este pe deplin lămurit. Statuia a supravieţuit în plin centru al oraşului timp de un deceniu, după venirea la putere a comuniştilor, deşi baza soclului era străjuită de două statuete nud, reprezentând Nistrul şi Tisa. Ar fi fost de ajuns ca să fie dată ca exemplu de artă decadentă şi demolată încă din 1947-1948. În plus, Nistrul era deja un râu interior în Uniunea Sovietică, iar prezenţa monumentului în spaţiul public putea fi uşor interpretată drept iredentism românesc. Supravieţuirea ei pare un extraordinar exemplu de inadecvare ideologică, iar o fotografie reprodusă de editori confirmă această afirmaţie; imaginea înfăţişează o demonstraţie comunistă (din anii 1950?) celebrând momentul 1 Mai, cu muncitori revărsându-se prin faţa statuii. În mod „obiectiv“, statuia nu mai putea rezista; a fost demontată, probabil în 1958.
            Cred că volumul se impune în primul rând prin încercarea de restituire a imaginii vechiului Bucureşti. Neîndoielnic, mai ales prin textele critice stârneşte şi multe întrebări: Cât de importantă este natura regimului politic sub care se produce „epurarea“ unei statui? Cât de mult contează ideile politice de care sunt însufleţiţi cei care doboară un monument? Cât de pregătiţi (intelectual, moral, chiar civic-politic) au fost funcţionarii Ministerului Culturii şi cei ai Direcţiei de cultură a Primăriei Bucu¬reşti care au avut putere de decizie în ceea ce priveşte selectarea monumentelor publice şi reamplasarea statuilor demolate în trecut?

 

Cristian Vasile

Monumente sub zodia distrugerii (Anca Benera şi Alina Şerban, Bucureşti. Materie şi istorie: Monumentul public şi distopiile lui. Ediţie bilingvă. Bucureşti: Institutul Cultural Român, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)