Marginalităţi silenţioase

Constantina Raveca Buleu


            Privilegierea scrisului în ecuaţii existenţial-intelectuale transpare din fiecare pagină a volumului Tăceri de la margine al lui Ioan F. Pop, dedicat memoriei lui Radu Enescu şi apărut în 2011 în tandem, la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuş, respectiv la Editura Dacia XXI din Cluj-Napoca. Publicate iniţial în Familia, Idei în dialog, Vatra, Echinox, Luceafărul, Discobolul, Aurora sau Vestitorul, eseurile adunate în această carte iau naştere – potrivit mărturiei autorului – „din insuficienţa organică de a putea duce unele tăceri până la capăt, din incapacitatea de a reuşi să gestionez à la long interogativitatea lor corozivă“, justificare ce imprimă întregului discurs valenţe nu numai compensatorii, ci şi purificatoare.
            Sedus şi provocat de virtuţile scrisului, convins că acesta „este alcătuit din tăceri care vorbesc şi din cuvinte care, implicit, ştiu să tacă, să aştepte“, dar conştient şi de zădărnicia înscrisă în actul scrierii, autorul îşi revarsă cu o paradoxală euforie amară reflecţiile filosofico-lirice ivite în trena experienţelor sale culturale şi existenţiale. Zădărnicia scrisului reverberează cu o resemnare aristocratic-spirituală în primul eseu al cărţii, Scriu cu credinţa că Dumnezeu ştie citi, titlu în care se răsfrânge de altfel atitudinea definitorie pentru un scriitor mai prezent în cuvinte decât în realitate, închis vocaţional în singurătate, într-o tăcere critică şi deseori inflexibilă, extrem de sensibil la nuanţe şi etalând o erudiţie abil diseminată într-un discurs care-i integrează firesc pe Sfântul Augustin, Toma d’Aquino, Aristotel, Platon, Sartre, Berdiaev, R. Otto, Nietzsche şi mai ales pe Heidegger. Captivat de paradoxurile care ameninţă să sfâşie mereu fiinţa, Ioan F. Pop plasează şi tripla identitate creatoare – scriitorul/poetul/gânditorul – sub semnul unui mare blestem – condamnarea de a fi un soi de seismograf al contrariilor fiinţei – şi al unei mari binecuvântări – capacitatea de a atinge imaginar trăiri inaccesibile celorlalţi, indiciu al faptului că „în el lucrează în modul cel mai gratuit şi mai fascinant revelaţia divină“. Extrapolând în logică orfică, scrisul devine nu numai calea evadării din captivitatea contingentului, ci şi instrumentul decorticării sinelui în multiplicitatea de euri. Act de elevaţie multiplă şi stratificată, pentru „marginalul“ Ioan F. Pop scrisul ţine de „coordonatele verticale ale spiritului, în tentaţia abruptă a absolutului“, într-o lume care tinde tot mai mult înspre confortul orizontalităţii.
            Legătura dintre scris şi absolut este aprofundată în Celălalt eu, pornind genezic de la afirmarea faptului că Dumnezeu şi Cuvântul „s-au aflat dintotdeauna într-un raport de reciprocitate absolută“. Graţie acestei perspective, „omul şi lumea nu sunt decât materializarea rostirii“, Cuvântul întreţinând în fond existenţa şi imprimând o doză de sacralitate fiecărui gest uman. Însă dintre toate faptele învestite cu sacralitate, cel care-l interesează în primul rând pe autor este Sacralitatea actului poetic, deoarece,

privit sub speciae aeternitatis, omul poate fi înţeles şi ca efect descensiv al unei poeticităţi sacrale, ca poezie faptică a divinităţii, prin alcătuirea sa duală, rezultantă directă a singularităţii sale. Scopul său iniţial fiind exclusiv acela de încântare şi sublimare a creaţiei. Perspectivă din care poietica umană nu poate fi decât o încercare de răspuns, un vag ecou celest, o re-simbolizare a unei geneze sacre. Lumea însăşi pare a fi doar un poem neterminat al lui Dumnezeu.

Adept al altitudinii divine a poeziei, autorul amendează transformarea ei într-un „monolog steril“, axat pe spunere, şi aruncă anatema asupra postmodernismului, responsabil de acest proces.
            Într-o serie de provocări, de conexiuni onto-logice la capătul cărora de află Dumnezeu, Literatura ca provocare ocupă un loc secund – apreciază Ioan F. Pop –, din cauză că exerciţiul literar vine să înlocuiască o neputinţă, aceea de a nu fi nenăscut. Mai mult chiar, scrisul literar, ca de altfel orice provocare, are şi o componentă demonică, răul fiind eternul provocator, nu binele, neutral prin definiţie. Mergând regresiv până la păcatul originar, autorul speculează faptul că fiinţa căzută în temporalitate „încearcă, prin intermediul scrisului, o nouă provocare a timpului originar“, ceea ce înseamnă că literatura (cultura, în general) a început ca damnare şi continuă ca manifestare a libertăţii, înţeleasă augustinian ca voinţă orientată exclusiv spre binele suprem. Obsedat de triada Dumnezeu-cuvânt-om, scriitorul leagă aproape silogistic termenii ei: „La Dumnezeu, Cuvântul este lumea, omul, tot ce există. La om, lumea este chemare, căutare prin cuvânt, literaturizare“, iar „dialogul omului cu divinitatea este unul preponderent literar“, literatura, creaţia în general, mediind comunicarea cu divinitatea şi reactivând divinul din om.
            De pe o poziţie de marginalitate autoasumată, Ioan F. Pop îşi desfăşoară intransigent campania împotriva tarelor realităţii culturale româneşti de ieri şi de azi, prima incriminată fiind instrumentalizarea culturii de către totalitarismul de tip comunist în detrimentul civilizaţiei. Radiografia contradicţiei ideologice Cultură versus civilizaţie în perimetrul românesc sfârşeşte într-o sentinţă critic-resemnată, de coloratură cioraniană:

Până la urmă, suntem o cultură de visători, nu una de futurologi, de logicieni şi pragmatişti. Suntem mai mult o cultură de amanţi, nu una de legături culturale stabile şi morale sub orice vremuri. Preferăm paseismul culturii, nu prezentul şi viitorul ei. Speculăm metafizic conjunctura, fragmentul, dar ratăm sistematic durata, întregul...
 
Opţiunile identitare motivate politic mută dezbaterea pe un alt palier tarat în Naţional şi confesional, contraponderea subtil pedagogică venind dinspre Creştinismul ca bun-simţ. Campania continuă în Cearta culturală cu istoria, unde sunt sancţionate eroismele de manual, mitizările şi falsurile menite să acopere „somnolenţa seculară“ despre care vorbea Cioran. Atemporalitatea perpetuă, neancorarea în prezent, improvizaţia, şmecheria endemică, ancestrala lipsă de cuvânt, cacealmaua sau lipsa oricărei înclinaţii morale completează inventarul „virtuţilor“ unui popor formatat să-şi urască elitele, „tot mai abulic la propriu-i destin“ şi „profesionalizat în faliment şi în paseism trăit mistic“. Punând în final o livrescă întrebare –„Ce-i de făcut?“ –, Ioan F. Pop nu propune o soluţie utopică, ci răspunde cu o ironie amară: „mă tem că… nimic. Deocamdată e suficient să ducem mai departe meseria de a exista pur şi simplu. Să nu periclităm prea tare profesia de român“. Pe acelaşi ton, Prostia ca paradigmă duce la apogeu diagnosticul dur al autorului care constată că „măsura românească a fiinţei a ajuns una prostească“.
            În trena aceluiaşi „controversat“ specific naţional, jocul filosofic-speculativ al autorului din Provincialism şi centralitate reliefează încărcătura mai degrabă psihologică decât concret-geografică a centralităţii, furnizând cadrul conceptual pentru oximoronica demonstraţie din Şansa centralităţii mele rămâne provincia. În acelaşi registru provocator se menţine şi La ce mai este bun Eminescu? (trei scrisori deschise), miza textului nefiind actul eretic de distrugere a unui „tabu absolut“, ci demascarea patologiei comportamentale a poporului român, a ipocriziei sale culturale, a imposturii şi urii din spatele promovării „gregărimii omnipotente“ şi a marginalizării excepţionalităţii. O privire (poetică) în oglinda criticii, dar şi Generaţia ’90 faţă cu eternitatea aduc dezbaterea valorii literare în prezent, atentând la tabuuri în curs de configurare.
            Regimul discursului revine la matca filosofico-literară în Despre lene, Despre înţelepciunea senectuţii, Moartea ca trăire, Realismul ficţiunii sau în Tăceri de la margine, cel din urmă eseu reprezentând o elaborare conceptuală a legăturii indisolubile dintre tăcere şi solitudinea pentru care optează Ioan F. Pop, convins că cea dintâi reprezintă „ultima formă de comunicare a cuvintelor“, că „esenţa finală a oricărei forme de scriere nu e decât tăcerea comunicativă, împărtăşită“, punerea în act a acestei convingeri fiind acest volum, în care critica incisivă, armătura filosofică şi sensibilitatea literară se armonizează într-o „tăcere“ provocatoare.

 

Constantina Raveca Buleu

Marginalităţi silenţioase (Ioan F. Pop, Tăceri de la margine. Cluj-Napoca-Târgu-Lăpuş: Editura Dacia XXI -Editura Galaxia Gutenberg, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)