Un memorialist bucovinean şi nepreţuita sa mărturie

Ion Bogdan Lefter

            Volumul de Amintiri din Ţara Fagilor al lui Ovid Ţopa deschide un veritabil şantier „arheologic“, de recuperare a scrierilor unui autor necunoscut. Unul implicat – totuşi – în istoria noastră culturală, ca şi în cea politică, ba chiar legat într-un anume fel şi de literatura autohtonă, căci întîiul său fiu, Tudor Ţopa, avea să devină, după publicarea romanelor-jurnal Încercarea scriitorului (1975) şi Punte (1985), un nume cu greutate în proza românească din perioada tranziţiei de la modernitate la postmodernitate.
            Născut la începutul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, în 1891, într-o veche familie bucovineană, atestată încă din secolul al XVII-lea, Ovid Ţopa a fost nu doar un distins intelectual, licenţiat în istorie şi geografie, cu un doctorat în filozofie, profesor la şcoli şi licee din Cernăuţi, Chişinău, Văscăuţi şi Bucureşti, ci şi, către sfîrşitul Primului Război Mondial, un militant activ pentru Unire, în Bucovina şi în Basarabia, unde a trăit o vreme. Altfel spus, biografia i se împleteşte în acei ani cu politica fierbinte şi – în fond – cu istoria mare, la al cărei mers înainte contribuie: ostil imperiilor din epocă, cel austro-ungar şi cel rus, pe cale de transformare în stat bolşevic, Ovid Ţopa trăieşte, la 26-27 de ani, în plină atmosferă revoluţionară şi, împreună cu alţi colegi unionişti, pledează pentru alipirea provinciilor de nord-est la regatul carpato-dunărean, în ale cărui graniţe extinse să se regăsească tot neamul românesc. Joacă un rol activ şi în anii următori, contribuind la procesul mai îndelungat de integrare efectivă a noilor teritorii intrate la 1 decembrie 1918 sub jurisdicţia Bucureştiului, la ridicarea nivelului de educaţie nu doar al elevilor săi din Bucovina, unde se întorsese după anii de la Chişinău, ci şi al altora, copii şi adulţi din zonă. Destinul său se intersectează cînd şi cînd cu figuri proeminente din epocă, precum principele Carol, viitorul Carol al II-lea, împreună cu Zizi Lambrino, Alexandru Marghiloman, Nicolae Titulescu, Simion Mehedinţi sau Onisifor Ghibu. Refugiat la Bucureşti atunci cînd, către sfîrşitul celui de-al Doilea Război, Uniunea Sovietică „înghite“ Basarabia şi Bucovina de Nord, duce la capăt cu demnitate o carieră de profesor de liceu, condamnat fiind – însă – la anonimat, fără alte posibilităţi de manifestare publică, civică, naţională după ce şi la noi se instaurează regimul comunist. Dar păstrează o acută conştiinţă a importanţei istoriei pe care a trăit-o, drept care, şi înainte de pensionarea din 1959, şi – mai ales – după, pînă la stingerea sa din viaţă, în 1974, îşi scrie memoriile şi alte evocări, portrete, eseuri pe temele care l-au preocupat dintotdeauna: identitatea naţională, istoria românilor şi a întregii regiuni central- şi est-europene ş.a.m.d. Au rezultat cîteva bune sute de pagini, pe care n-a mai apucat să le organizeze şi să le finiseze pentru o eventuală publicare. Le-a păstrat cu grijă cel de-al doilea fiu al său, mezinul Dimitrie. Le aprecia şi fratele mai mare, Tudor. Cartea-interviu realizată cu el de Iolanda Malamen se încheie cu aceste cuvinte: „O, tata are nişte memorii extraordinare. Sînt formidabile, o să le revăd. El le are (T. Ţopa arată către fratele său) şi îi e teamă să nu se piardă“ (Literatura e un om fără milă: Tudor Ţopa în dialog cu Iolanda Malamen, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Tracus Arte, 2008, p. 101). Din fericire – iată! – nu se pierd: graţie lui Dimitrie Ţopa, ele sînt restituite acum ca Amintiri din Ţara Fagilor, într-un şir de – probabil – patru volume, sub îngrijirea aceleiaşi Iolanda Malamen.
            Vor impune numele unui valoros memorialist, cu preţioase mărturii despre locurile şi epocile pe care le-a traversat şi cu foarte expresiv condei. Pentru istoria politică – o consistentă sursă documentară; iar pentru istoria literaturii – un impunător ciclu de amintiri, de reţinut în bilanţul autohton al genului, pe rafturile din faţă; nu în ultimul rînd, exegeţilor lui Tudor Ţopa, fiul scriitor, li se pune la dispoziţie o fabuloasă reconstituire a atmosferei în care acela s-a format, ulterior şi cu date biografice utile, din momentul în care viitorul prozator îşi va face apariţia pe lume şi în naraţiunea tatălui...

            Pînă la perioada studenţiei şi a începutului de profesorat, cînd, pe fundalul Primului Război, va deveni june activist unionist, Ovid Ţopa îşi deapănă amintirile din copilărie şi adolescenţă – materia primului volum al memoriilor sale.
            Sîntem încă strict în spaţiul bucovinean, fără extensiile basarabene ulterioare. Decorul – rural la început, la Rarancea, apoi la Vitelinca (Viteleni), după care, la trecerea micului Ovid din şcoala primară la liceu, familia se mută în Chişinău. Rarancea era satul mamei, care va rămîne o vreme, cu soţul şi primii doi născuţi, Ovid şi Silvia, în casa părintească, deci la bunicii materni ai copiilor. Rememorarea începe acolo, în Rarancea, în iarna 1897-1898, cînd tatăl, preot, se mută cu ai săi la Vitelinca, unde fusese numit paroh. Ataşat de bunicul său, Ovid rămîne pe loc pentru opt luni, urmînd apoi să se alăture părinţilor şi surorii şi să meargă la şcoală.
            Viaţa la sat nu e totuna cu universul ţărănesc. Ambii părinţi proveneau din aristocraţia rurală a regiunii, cu ascendenţe boiereşti, cu preoţi şi cărturari în generaţiile anterioare şi, de-aici încolo, cu descendenţi intelectuali şi cu poziţii notabile în România modernă. Drept urmare, Ovid e un fel de mic prinţ în casa bunicilor, cu servitori şi angajaţi sezonieri („lucrători“), cu multe rubedenii care vin în vizită sau trebuie vizitate. „Eticheta“ nu e foarte restrictivă, elita socială din care familia face parte nefiind despărţită de o prăpastie de restul satului: „personalul“ gospodăriei e ţărănesc şi băiatul se simte bine mergînd cu acei oameni simpli la cîmp sau stînd de vorbă cu femeile care ajută la bucătărie. După opt luni, în toamna lui 1898, la Vitelinca, se va integra în alt spaţiu similar, în casa preoţească a tatălui, unde va petrece un singur an, timp în care va parcurge în particular materia primelor două clase. Inventarul de toposuri ale copilăriei, din Capitolul I al Amintirilor, mai include localităţile şi reşedinţele rubedeniilor sau apropiaţilor vizitaţi.
            Urmează, un an mai tîrziu, în toamna lui 1899, mutarea tatălui la o biserică din Cernăuţi şi a fiului la o şcoală de acolo, unde va urma clasele a III-a şi a IV-a, drept care către finele capitolului decorul se schimbă: locul spaţiului rural îl ia oraşul, capitala provinciei. Povestea se deapănă mai departe, tot la Cernăuţi, de-a lungul Capitolelor II, III şi IV, cu primul an de liceu (de fapt, de gimnaziu, după clasele primare) în 1901-1902, cu următorii trei în 1902-1905, respectiv cu ultimii („liceul superior“, în terminologia de atunci) în 1905-1909. La final – bacalaureatul. Pe parcurs – alte şi alte poveşti şi ocoluri, cu unele salturi înainte în timp, ca-n finalul primului volum al Amintirilor, unde autorul face bilanţul iernilor celor mai grozave pe care le-a trăit, pînă la viscolul din 1953, evocat pe scurt, apoi abandonat pentru consemnarea unor trăsnete de ianuarie, din 1921 sau 1922, în imediată proximitate, după o vreme neobişnuit de caldă, urmată de o furtună cu viscol în cursul căreia se produce un fulger orbitor, apoi vine un trăsnet care „făcu să se cutremure pământul albit de zăpadă“, apoi altele trei – „fenomenul meteorologic cel mai interesant pe care l-am trăit iarna, o singură dată în viaţa mea“...

            Ceea ce frapează peste tot e luxurianţa relatării. Beneficiind de o memorie fabuloasă, Ovid Ţopa reparcurge pas cu pas traseul copilăriei şi adolescenţei sale, recuperînd o multitudine incredibilă de detalii, de parcă ar revedea totul în gînd, de parcă ar asista la proiecţia în reluare a unui film în care obiectivul întîrzie îndelung asupra fiecărui cadru: locuri, oameni, situaţii, întîmplări. Naraţiunea avansează mai rar prin desfăşurări epice propriu-zise, mai peste tot acumulîndu-se descrieri, de unde predominanţa dimensiunii vizuale a amintirilor. Rezultatul e o absolut uimitoare reconstituire a unei lumi, cu atît mai preţioasă cu cît, alocată Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi supusă rusificării după al Doilea Război Mondial, rămasă din 1991 în componenţa noii Ucraine postcomuniste, Bucovina de Nord e astăzi un teritoriu aproape necunoscut populaţiei din România, care-i ignoră practic istoria şi n-o mai consideră „pămînt strămoşesc“ (spre deosebire de Basarabia, percepută ca jumătate estică a vechii noastre Moldove). Minuţia cu care Ovid Ţopa restituie imaginea provinciei transformă memoriile sale într-un fel de „bază de date“ care tezaurizează o istorie astăzi uitată, scufundată în negura trecutului.
            Fireşte, profesorul de istorie şi bucovineanul de Nord refugiat la Bucureşti nu face un asemenea efort de rememorare şi de redactare fără să înţeleagă foarte bine importanţa gestului său. Insistenţa asupra detaliilor aşa se explică, nu doar prin plăcerea povestirii şi prin talentul literar. Îşi asumă – într-un fel – la senectute o „misie“ simetrică celei din tinereţe: atunci se dedicase ridicării conştiinţei naţionale a „fraţilor“ săi din provinciile de nord-est, acum le oferă compatrioţilor din ţara-mamă o mărturie care să le deschidă ochii asupra unor teritorii pierdute şi abandonate, de parcă n-ar fi fost vreodată parte a Moldovei istorice şi a României Mari.
            Descriptivismul neobosit al Amintirilor lui Ovid Ţopa mai suportă o interpretare interesantă, cel puţin în această etapă, a copilăriei şi adolescenţei, înainte de ieşirea pe scena politică a vremurilor: nefiind încă vorba despre evenimente importante, ci doar despre ce vede şi trăieşte copilul, elevul din clasele primare, apoi din liceu, ni se oferă – în fond – o imagine a „istoriei oamenilor obişnuiţi“, o mostră de „nouă istorie“, în sensul Şcolii de la Annales a lui Lucien Febvre şi a discipolilor lui. Recuperarea „structurilor cotidianului“, cum le-a spus Fernand Braudel, are aici în vedere Bucovina de Nord, aşa cum cercetătorii de la Annales s-au ocupat de viaţa unor comunităţi franceze de-a lungul secolelor. Lipseşte la autorul nostru – totuşi – minimul discurs teoretizant care să confirme asumarea formulei ca proiect ştiinţific, de investigare a evoluţiei „mentalităţilor“, încît rămîne să apreciem mai degrabă refacerea pe cont propriu şi la un nivel mai ingenuu a proiectului istoricilor în cauză, cu toate meritele despre care am vorbit, de arborescentă reconstituire a vieţii cotidiene din Rarancea, din Vitelinca, din Cernăuţi, dintr-o întreagă provincie uitată, parcă evaporată din conştiinţa noastră naţională.

            Mai multe detalii despre detaliile din text.
            Cum e şi firesc, protagonistul-copil şi elev are mereu în faţa ochilor mediul casnic, apoi cel şcolar, adică o rază de percepţie limitată la locuri cunoscute şi la persoane apropiate. Cu tot contextul rural iniţial, reconstituirea dă la iveală o viaţa de familie şi – în genere – de comunitate destul de intensă, cu multe şi amestecate etnic figuri, într-un spaţiu de graniţă al Imperiului Austro-Ungar în care convieţuiau populaţii descinse din toate direcţiile, intens „metisate“ în „creuzetul“ provinciei. Simpla menţiune a provenienţelor şi încrucişărilor transformă prezentarea tuturor personajelor, a rudelor şi a cunoştinţelor, într-o sui-generis encliclopedie etnoculturală. Se vorbesc – cum altfel?! – mai multe limbi şi se practică religii varii. Dată fiind condiţia mai ridicată a familiei, Ovid Ţopa poate consemna ambianţe domestice prospere şi obiceiuri sofisticate, chiar dacă vremurile, la începuturile modernităţii, nu sînt uşoare. Totuşi, muncind cu spor şi păstrînd rînduielile, respectînd vechile valori şi obiectele cu ştaif, interesante, frumoase, elitele rurale bucovinene şi poate că mare parte din populaţie trăiau la 1900 complex şi destul de îmbelşugat. Despre relaţiile de familie, despre spaţiile de locuit, despre sărbători şi tradiţii sau despre bucatele preparate în bucătăriile epocii aflăm neaşteptat de multe şi de rafinate amănunte. Imaginea de ansamblu e aceea a unei civilizaţii evoluate, impresionante.
             Memoria fabuloasă a autorului păstrase – spuneam – vii persoane, locuri, obiecte. Amintirile din copilărie şi adolescenţă ale lui Ovid Ţopa, ca şi cele de mai tîrziu, abundă şi la aceste capitole. Aproape pe fiecare pagină apar lungi liste de nume de rude, vecini, prieteni, colegi sau cunoscuţi ai părinţilor, notabilităţi, alte persoane şi personaje din localităţile prin care autorul a peregrinat: o umanitate a cărei tipologie policromă e prinsă într-o portretistică uneori mai detaliată, adesea rapidă, dintr-o linie-două-trei, cu un remarcabil simţ de observaţie şi cu vocaţia sintezei expresive, în linia vechilor formule din romanele realiste de secol XIX. Iar obiectele şi ambianţa sînt recuperate printr-o performanţă descriptivă dusă pînă la înregistrarea aproape maniacală a tuturor dispunerilor în spaţii explorate în pliurile lor cele mai ascunse.
            Vasăzică: memorie colosală, ochi pătrunzător şi expresivitate stilistică, combinaţie din care nu puteau să nu iasă pagini de gen de primă calitate.

            Înainte să se declanşeze fierberile politice, războiul, criza Imperiului, bătăliile pentru emanciparea naţională, tonul general al Amintirilor din Ţara Fagilor e al copilăriei fericite, pitoresc-paradiziace, de „vîrstă de aur“. Stilistic vorbind, perfectul compus şi imperfectul alternează cu perfectul simplu al vechilor retorici ale relatării, de unde un aer de poveste d’antan, de memorialistică cu parfum de epocă. Textul reia aici şi sonorităţi din Creangă, fără expresivitatea hîtru-„localistă“ a aceluia, dar pregnante: „Văd şi astăzi, după 55 de ani, săniile în ogradă, văd cum au fost încărcate cu puţina mobilă şi cu celelalte de-ale casei, şi văd cum fulgii deşi albeau încărcătura“ etc. (scena despărţirii temporare de părinţi şi de sora sa, emoţionantă); „nu numai că priveam muncile de primăvară ale bunicii şi ale servitorilor, dar ajutam şi eu, ba săpând cu hârleţul, ba greblând, prăşeam, cu multă seriozitate, într-un cuvânt făceam serios toate aceste munci, ferindu-mă numai de cositul ierbii, pentru care puterile mele erau mult prea slabe“; „Mare ne era bucuria când dădeam drumul apei ca să se rostogolească nebuneşte înspre vale, în grădina lui Laiben, un lucru care a şi pricinuit de vreo două ori intervenţia disperată a vecinilor noştri“; sau: „Astfel m-am simţit şi eu în faţa casei unchiului Meliton...“.
            Şi încă o formulare amplu-retorică, amintind modele clasice ale genului: „Fericit este călătorul care, după un drum lung, ajuns la ţintă, dă de o primire călduroasă, de strigătele vesele ale oamenilor ce-i ies înainte, de zgomotul şi alergătura copiilor, de cuvinte calde, bune, întrerupte de îmbrăţişări arzătoare, capabile să-i izgonească din minte toate neplăcerile călătoriei“. „Honi soit...“!

            Amintirile din Ţara Fagilor încep – aşadar – cu dreptul, revelînd un autor delectabil şi o mărturie nepreţuită despre Bucovina de altădată. Cercetătorii ştiinţelor umane o vor putea exploata mai ales din perspective sociologice, psihosociologice, demografice, etnologice, de evoluţie a mentalităţilor etc., etc., etc. Istoria politică va profita mai ales de volumele următoare. Iar cea a literaturii autohtone cîştigă un al doilea Ţopa, memorialist: Ovid (tatăl).

Fragmente din prefaţa la Amintiri din Ţara Fagilor de Ovid Ţopa, în curs de apariţie la Editura Tracus Arte.

 

Ion Bogdan Lefter

Un memorialist bucovinean şi nepreţuita sa mărturie

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)