Liceu

Bogdan C. Enache

             „Liceu, – cimitir al tinereţilor mele!“ L-am vizitat, nostalgic, astă-vară, cu tot cu ai săi profesori, câţi am mai găsit dintre ei, cu examene grele, că tot se dădea bacalaureatul, şi lungile sale coridoare. Să văd ce s-a mai schimbat.
            Ca şi acum câţiva ani, intrarea în curtea fostului gimnaziu al oraşului, ridicat ulterior la rangul de liceu, aflat sub patronajul însuşi principelui moştenitor Ferdinand, se face din strada Cuza-Vodă, unde s-a construit un corp nou, din beton şi plăci prefabricate, în stilul arhitecturii de duzină a „epocii de aur“; în vremea Poetului însă, intrarea se făcea din strada pe care încă se află casa sa natală, fosta stradă a Băncii, astăzi strada George Bacovia, şi dădea înspre frumoasa faţadă neoclasică a edificiului.
            Lângă căsuţa portarului, care nu exista pe vremea Poetului şi care acum era dublat de un jandarm, s-a construit un chioşc la care se vând dulciuri şi gustări pentru elevi. Terasa de lângă Tribunal, unde ne făceam liber de cap când chiuleam de la vreo oră, a fost închisă. S-au pus termopane (ce-i drept, iarna trăgeai curent dacă stăteai la fereastră!) şi aparate de aer condiţionat (iar vara, în Moldova, este sufocantă – la extrema opusă a iernii moldave), dar monumentul istoric rămâne monument istoric.
Drapelul colegiului, repus în bernă odată cu revenirea la denumirea iniţială după lupte intestine care au angrenat atât corpul profesoral, cât şi elevii, chiar înainte ca eu să păşesc pe porţile sale, se afla tot la capătul coridorului principal, din care se intră, la stânga, în sala de şedinţe a profesorilor, şi la dreapta, în holul care duce spre cancelarie, biroul directorului şi secretariat. Deasupra sa stau portretele regelui Ferdinand şi reginei Maria.
            Clădirea veche, monument istoric, era încă în renovare. Am schimbat câteva vorbe cu doi-trei profesori care îmi erau cunoscuţi (cei mai în vârstă se pensionaseră, iar cei mai tineri părăsiseră învăţământul după un an sau doi în care, de voie sau de nevoie, s-au întors în oraşul natal după terminarea facultăţii) şi am ieşit în grădina din faţa corpului vechi, locul meu favorit de plimbare în pauza mare. Am privit magnolii, coniferele şi, în sfârşit, stejarul vechi, plantat de profesorii şi elevii liceului la 1 decembrie 1918, care străjuieşte colţul stâng al grădinii din faţa corpului vechi.
            În partea dreapta a grădinii se află un bust de metal al regelui Ferdinand I, pe un postament placat cu marmură albă, care a fost dezvelit odată cu revenirea la numele iniţial al şcolii, cândva pe la mijlocul tran-ziţiei. În partea stângă a grădinii, se afla un bust de piatră al lui George Bacovia, cu numele căruia fusese rebotezat, în anii destalinizării culturale şi ai repunerii – şubrede şi tot mai denaturate – în drepturi a culturii naţionale (şi, în  mod nemărturisit, burgheze), Liceul Nr. 1 de băieţi, cum ajunsese să fie denumit, ad-hoc, Liceul „Principele Ferdinand“ după declararea Republicii Populare şi sovietizarea României.
            M-am apropiat de locul unde se afla postamentul de piatră al bustului lui George Bacovia, ascuns de patru tufe de arbuşti, şi, spre surprinderea mea, bustul Poetului nu mai era acolo. „Ciudăţeniile istoriei!“, îmi spusei. La ieşire i-am povestit portarului despre absenţa bustului lui George Bacovia de pe piedestalul care îi fusese rezervat în partea stângă a grădinii neîngrijite de la vechea intrare. A fost surprins să afle că exista un postament cu un bust între tufele de arbuşti de sub stejarul de la 1918, dar mi-a promis totuşi că va informa direcţiunea.

 

Bogdan C. Enache

Liceu

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)