Moralităţi

 

Ileana Urcan

Capitolul al patrulea, în care va fi evident pentru oricine că trebuie să aibă un brand, iar dacă nu are, să-şi facă urgent unul...

            Când a primit e-mailul de la copii, prin care aceştia spuneau că vin acasă pentru două săptămâni, s-a bucurat. Bucurie amestecată, pentru că timpul trece ca vântul, şi cine ştie când o să-i mai vadă... De aceea, a tăiat viţelul; nu pe cel gras, fiindcă atunci avea numai unul. Cât i-au fost copiii acasă, s-au îmbrăţişat, au povestit, şi-au arătat şi făcut fotografii... Apoi, a rămas iar numai cu nevasta. La bine şi la greu. Mai ales la greu.
            Munţii, brazii, ponoarele, câinii, lupii l-au aşteptat estimp, ca totdeauna. Cu oi şi cu ajutoare cu tot. Nimic nu s-a schimbat. Când a ajuns la munte, aproape de stână, şi-a făcut o fotografie cu mobilul. După ce oile au fost date în strungă, au fost mulse, iar caşurile (dolofane şi albe ca nişte ţâţe de femeie care alăptează) puse la scurs, după cină şi pălincă, i-a trimis nevestei fotografia prin calculatorul înghesuit între rafturile cu telemea, caşuri, bărbânţe şi găleţi, lângă micul tv... Apoi şi-a luat ţundra, a pus-o lângă peretele stânei, nu departe de ţarcul oilor.
            O vreme, a stat cu braţele sub cap şi a privit stelele, sub ploaia de glume a ciobanilor. „Ia, te uită, unde stătea romantismul! Departe, în munţi, pe ţundra de oi, mirosind a pălincă de prune, a carne de berbec şi a mămăligă vârtoasă cu ceapă! îţi lipseşte doar o drăguţă care să ştie ce vrea!“ Baciul îşi muşcă mustaţa bălană, să nu scape vreo sudalmă. Ştie că nu-l prea au la suflet, pentru că nu e ca ei. Neîncrederea lor a început când le-a luat calculator copiilor lui, în urmă cu câţiva ani buni. Pentru că a învăţat în rând cu ei să-l folosească, de la o profesoară din sat; pentru că a cumpărat celulare pentru toată familia. Inclusiv pentru soacră. Pentru că el a acceptat un alt mod de a privi lucrurile. Pentru că s-a legat la internet şi poate pescui în măreţul fluviu virtual tot felul de informaţii şi se poate conecta şi el la lumea largă. Asta nu înseamnă că se leapădă de tradiţii, nici că se numără printre aceia care le ajută să sucombe. Dacă el e eretic, ei ar trebui să-şi bată capul să-l convingă, cu argumente serioase, de faptul că drumul nou pe care a apucat el e greşit, şi să găsească, împreună cu alţi ţărani, mijloace de a se opune transformărilor actuale din ţară. Dacă nu, ar trebui să-l accepte ca baci, aşa cum e. Dar ei, nu... O ţin una şi bună că ceea ce se întâmplă de câţiva ani în Carpathia e o revoluţie, ca pe vremea cu electrificarea, şi, ca orice revoluţie, şi aceasta va face ca un mod de viaţă să dispară. Că satul carpathin, cu puţinele lui caracteristici autohtone, nu va mai exista decât în cărţi, la televizor şi ca muzeu în aer liber. Pe uliţele lui încremenite, cai bolnavi de melancolie vor târî căruţe goale spre nicăieri; la ochiurile oarbe ale ferestrelor vor sta icoanele străvezii ale bătrânilor...
            Ceea ce pare a le lipsi carpathinilor este propensiunea spre generalitate, extragerea din această viziune a unei direcţii clare, temeinice, pozitive, care să ducă spre un ţel de atins. Această expansiune pe orizontală, precum şi pe verticala temporală ar compune o rezultantă progresistă. Dar naţia asta carpathină acţionează, în general, în impulsuri scurte, aritmice, cu intensităţi frânte, la nivel de individ, în parte. Mai tot timpul, carpathinul stă în iarbă, tolănit, cu oglinda în mână. Nici măcar nu se contemplă; nici măcar nu observă întâmplările zilei. Priveşte imaginea răsturnată a cerului, încearcă să deducă mecanismele risipite ale Orologiului, ca să ştie când să iasă la arat, când să repare osia Carului, când să împrospăteze culorile din Pomul Vieţii, când să meargă cu o cană până la Calea-Lactee să le dea lapte pruncilor; se cruceşte de metamorfoza mioritică a norilor, însă rămâne fără cojoc iarna. Din când în când, i se sparge oglinda, iar el intră într-o mare depresie. Atunci se apucă de băut pălincă şi, treancăn cum e, se pune pe iubit femeia lui sau a vecinului. După caz...
            Totuşi, în Carpathia lucrurile se schimbă; mai greu, mai rău, dar se schimbă. Nu se poate trăi de-a pururi în cioareci, cu mămăligă. Dacă faci mai multă, mănâncă şi turistul, pe euro. Dacă-i aşterni un pat, banii se înmulţesc...
            Pe când oiştea Carului-Mare se răstoarnă, îi vine în minte un cuvânt, pe care l-a auzit nu de mult la tv, despre care s-a făcut chiar un şir de emisiuni. Termenul a fost explicat, întors pe toate feţele, scuturat de toate impurităţile, ca sumanul puturos din cui. Cuvântul care ridica ademenitor coada era brandul. Apoi, discuţia a ajuns la brandul de ţară, iar invitaţii au ajuns la o concluzie unanimă şi tristă şi au dat din cap: da, da, Carpathia era deficitară şi la acest capitol! Se putea altfel?! El, cât pe ce să se înece cu dumicatul din gură, de indignare. Cum adică?! Ţara asta, cu voievozi legendari, cu tradiţii milenare, cu atâţia scriitori talentaţi, cu pictori, muzicieni, filosofi... mă rog, cu atâtea bogăţii ale solului şi ale subsolului, cu atâtea fabrici şi uzine făcute în mare parte pe vremea Răposatului, cu o agricultură... Da, chiar, cum era agricultura?! Era un răspuns complicat, desigur, care necesita el însuşi o...
            Precis că invitaţii erau din opoziţie, altfel nu se explică faptul că nu vedeau nimic bun în felul în care erau şi se făceau trebile Ţării... Apoi, răcind din tot trupul, Ţăranul s-a ridicat în capul oaselor. Ţara, ca Ţara, dar care era brandul lui?! Şi a rămas paf. Gândurile au început să alerge ca nişte câini de vânătoare; fiecare însă se întorcea spăşit, căci nu luase nicio urmă. Când, ce să vezi?! Unul, mai jigărit, de la care nu se aştepta, i-a adus răspunsul în bot, l-a depus la picioarele lui, l-a privit în ochi şi a dat vesel din coadă: „Copiii tăi sunt brandul tău... biologic“. A răsuflat uşurat. Ah, da, aşa, da. Avea şi el brand, cum de nu s-a gândit de la început?! E limpede ca lumina zilei. Ăsta era brandul lui reprezentativ: gemenii. Apoi, de undeva de departe, a apărut un norişor, fiindcă copiii, Meu şi Mea, nu erau tocmai nişte modele. Terminaseră şi ei un liceu, ca toată lumea, se înscriseseră la facultate, dar o părăsiseră repede pentru câştigul din străinătate, în conformitate cu dictonul care făcea furori: şcoală puţină, acces la slănină! Cu alte cuvinte, brandul lui biologic mai necesita îmbunătăţiri...
            „Bine. Dar brandul tău social?!“
            „Păi, sunt cioban. Am casă, nevastă, doi copii, maşină, bani, calculator, telefon mobil, g.p.s., mai citesc şi eu din când în când... Mă respectă tot satul...“ „Mă rog, să zicem, deşi n-aş băga mâna-n foc... Ştii ce vreau să zic... Cum o dai, cum o învârţi, eşti doar un... biet cioban, orice ai face, oricum ai drege-o. Rezultatul muncii tale e... brânza! Telemeaua sau caşul! Nu că acestea ar fi în principiu rele, dar... Degeaba te umfli în pene, c-o fi, c-o păţi, că oile tale au microcipuri, că ai pe computer un întreg program de procesare a laptelui... Fruntaş, fruntaş, dar tot cioban se cheamă că te numeşti! Pentru mulţi, cuvântul ăsta a ajuns o insultă, deşi e o ocupaţie străveche a acestui spaţiu carpatho-danubiano... Ca tine sunt mulţi sau, mă rog, nu eşti singurul. Nu vă deosebeşte nimic. Nu ştie nimeni de tine, afară de muntele, oile, câinii, brazii, sătenii care-ţi dau pe mână oile, să le fii baci... Ei, dacă ai şampona oile la izvor, dacă le-ai pune să mestece frunze de coca, dacă le-ai da din strungă direct la coafor, dacă le-ai pudra obrajii de mioriţe şi le-ai da cu ruj boturile, ar avea trecere... Laptele lor ar avea clasă, brânza lor ar mirosi sexy a trandafiri, lâna ar rezista la orice schimbări de vreme. Iar tu ai fi un cioban de succes...“


Capitolul al doisprezecelea, în care nu despre frustrare sau despre ratare este vorba

            Era noiembrie târziu şi vişinul de la poartă înflorise pentru a doua oară. Lumea care trecea pe stradă se înălţa pe vârfuri, lungea gâtul şi se oprea locului, minunându-se. Trebăluind pe lângă oale în bucătărie, Iluzia se apropia din când în când de fereastră şi se uita prin perdea cu încântare. Nici soţul ei, nici ea nu observaseră apărând, umflându-se şi plesnind pe crengi mugurii primăvăratici ai vişinului buclucaş. Era bucuroasă şi chiar mândră că frumuseţea aceea apăruse în grădina ei, şi nu în a altuia. Domnul Nimeni, care nu se dădea în vânt după minuni, trebui să recunoască, încurcat, evidenţa unui fapt ieşit din comun, care, culmea ironiei, se întâmplase tocmai în ograda lui.
            Lumea imagina tot felul de explicaţii, dar mai ales căuta să dea un sens acelei întâmplări. Unii vedeau în florile de vişin un miracol şi se bucurau de ele ca atare; alţii îşi băteau capul să înţeleagă ce şi cum, şi, tot întorcând explicaţiile pe toate feţele, nici nu mai vedeau pomul înflorit şi uitau, chiar, de el; alţii băteau cu piciorul străzi lungi sau luau taxiul ca să vadă vişinul. Unii credeau că e un semn fast şi îi invidiau pe deţinători: sigur că familia în curtea căreia înflorise năstruşnicul pom va prospera sau va avea parte de vreun alt eveniment aducător de mare împlinire, bombăneau ei cu jumătate de gură; că lucrurile se vor aşeza la locul lor în ţară, afirmau alţii, mai cu aplicaţie politică. Chiar va fi un progres economic şi financiar, spuneau alţii, pe care valul prorociei îi purta plutind pe deasupra întâmplării. Conducerea politică se va schimba în curând, conchideau plini de speranţă cei care ţineau cu opoziţia. Toţi văzuseră cu ochii lor funigeii cum ţeseau mătase prin livezi şi câmpii, semn de toamnă lungă şi frumoasă, cu puzderie de poame şi cu porumb bine copt, îşi dădeau cu părerea cei lipsiţi de aspiraţii măreţe. Cine ştie ce nenorociri se vor mai abate, nu se lăsau mai prejos oamenii mai în vârstă, care voiau să atragă atenţia că nu au trăit ei chiar degeaba...
            Curând, Iluzia şi Domnul Nimeni nu mai avură linişte. Soneria de la poartă zbârnâia întruna. Se pomeniră că le intră în casă o mulţime de curioşi. Fură întrebaţi fără înconjur de îngrăşăminte, modificări genetice la care ar fi recurs ca să facă vişinul să înflorească; dacă nu cumva îl altoiseră de curând, dacă nu cumva aruncaseră la rădăcina pomului fierturi vrăjite... Oamenii stăteau, ca la ei acasă, în bucătărie, în living, în curte, pe terasă, depănau tot felul de întâmplări pe care le-au văzut, le-au trăit, le-au auzit sau, pur şi simplu, le-au inventat de dragul povestitului, fără să-i mai bage în seamă pe stăpânii casei. Când au epuizat amintirile, au început să-şi dea cu părerea despre casa Domnului Nimeni; despre încăperile nu prea mari, despre mobila modestă, despre biblioteca prea mare sau inutilă, spuneau cei tineri; prea mică, dădeau din cap nemulţumiţi cei cu pretenţii intelectuale, iar sfaturile pentru curtea cu flori au început să curgă gârlă. Gazdele se pomeniră nu doar că nu mai aveau răgaz să-şi vadă de treburile lor, să mănânce, să se odihnească, dar mai erau şi criticate. Domnul Nimeni era atât de iritat, încât nu mai putea nici să citească, nici să scrie. Ba mai mult, curtea se umplea zilnic de peturi goale de la sucuri, bere, pălincă, hârtii, ambalaje de plastic şi staniol de la dulciuri, sârme, sfori, pungi de cumpărături, obligând soţii să adune gunoiul ca de pe izlazul comunal. Scoasă din ritmul ei şi sătulă de atâta muncă gratis, Iluzia opri soneria de la poartă şi nu mai ieşi în prag când o strigară cetăţenii întârziaţi la eveniment.
            Apoi, apăru un reporter de la televiziunea locală, ca să dea întâmplarea pe post, la „Actualităţi“. Domnul Nimeni simţi că se îneacă. Nu mai ştia ce să creadă. Era, oare, în acea întâmplare, bătaia de joc a Destinului, ca să-i mai aplece încă puţin capul spre ţărâna umilinţei? Trăia în oraşul acela de o viaţă şi nimeni nu s-a interesat vreodată de soarta lui; puţini ştiau cum îl cheamă, cine este, unde lucrează. Acum, dintr-odată, se trezea că opinia publică din oraş reacţiona excesiv în faţa acestei mici întâmplări neobişnuite. E drept, întâmplarea se clocise în ograda lui. Nu, nu era vorba de vreo invidie neghioabă; dar când privea spre vişin, se simţea oarecum ruşinat, insultat chiar...
            Reporterul vru să-i ia un interviu Domnului Nimeni. Acesta urma să explice, în vreme ce se derula pe ecran mândreţea de imagine dublată de un fond muzical din Vivaldi, cum s-a petrecut minunea. Nimeni l-a privit încurcat; nu ştia ce explicaţii să ofere, fiindcă vişinul înflorise pur şi simplu, parcă peste noapte; era un fapt elementar, de o mare gingăşie, era adevărat, dar el, stăpânul, constatase ca fiecare, şi atât. Reporterul local îl privi oarecum dezamăgit şi chiar iritat. Nu înţelegea cum putea omul acela din faţa lui să fie atât de insensibil şi de anost, să nu-şi dea seama de faptul că i se oferea o şansă de a ieşi din anonimat pe spinarea vişinului înflorit şi că lui, reporterului, îi strica materialul. Ridică exasperat din umeri. Îi spuse plin de importanţă cameramanului să filmeze pomul, doar pomul, fără casă ca fundal, fără stradă. Fără să ceară permisiunea Domnului Nimeni. Doar atât să filmeze. De rest, adică de comentariu, se va ocupa el.
            Pe când cameramanul se străduia să aleagă unghiul cel mai potrivit, o răpăială neaşteptată, o ploaie repede de toamnă, mânată de rafale de vânt duşmănos, se năpusti fără milă în ogradă. Fu răsturnat trepiedul cu cameră cu tot şi florile firave ale vişinului fură smulse, spulberate şi aruncate în noroi...

            De după perdele, Domnul Nimeni cuprinse cu braţele umerii soţiei; era uşor confuz şi se simţea vinovat pentru insolita, ciudata şi năstruşnica poveste a fratelui său, vişinul, dar şi oarecum uşurat de povară. Se pomeni întrebându-se totuşi, dus pe gânduri, dacă din florile acelea târzii s-ar fi legat fructe şi dacă ele s-ar fi copt...

Fragmente din Romanul cu ferestre albastre de pe colină (Summer dreams)

 

Ileana Urcan

Moralităţi

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)