Anii de ucenicie

Emil Simiu

             „Un francez ajuns în Bucureşti se simte mai puţin departe de ţara lui decât dacă s-ar afla la Viena sau Londra. Limba franceză e, în general, vorbită de toate personalităţile lumii bune, ca un fel de indiciu clar de apartenenţă la aristocraţie după care se recunosc.“ Frumoase cuvintele lui Pierre Bourdieu.
            Generaţii întregi de aristocraţi, oameni politici, militari, avocaţi, medici, oameni de ştiinţă, matematicieni, istorici, filologi, artişti şi scriitori români şi-au făcut studiile sau şi-au continuat cariera la Paris: Ghica, Brătianu, Văcărescu, Bibescu, Brâncoveanu; Grigorescu, Brâncuşi, Enescu, Yonnel, Mihăilescu, Popescu; Alecsandri, Densuşianu, Şăineanu; Cădere, Filderman; Ionesco, Cioran; Cantacuzino, Stoilov, Nicolescu, Barbalat, între mulţi alţii. Cu mult înaintea lui Napoleon al III-lea, graţie îndeosebi fanarioţilor, bazele viitorului „soft power“ francez existau în Moldova şi Ţara Românească, unde faptul de a vorbi franţuzeşte conferea prestigiu nu numai în mediile evocate de Aurelia Ghica sau printre intelectuali, ci şi printre semidocţii care introduseseră în limba română cuvinte ca bonjur, monşer, angel radios, madam, musiu, chiul, adoptate cu entuziasm de cei portretizaţi de Caragiale – care a fost unul dintre modelele lui Ionesco. Pe partea franceză, vorbim despre Edgar Quinet, ginerele lui Gheorghe Asachi, şi, bineînţeles, despre generalul Berthelot, al cărui nume îl poartă strada pe care locuia prietenul meu Raymond Danziger (prin 1949 a fost rebotezată Popov, în onoarea pretinsului inventator rus al radioului).
            Influenţa intelectuală a Franţei era destul de mare în anii ’30, pentru a da naştere ideii de a înfiinţa la Bucureşti un liceu care să facă parte din sistemul de învăţământ de stat francez. Liceul şi-a deschis porţile în anul 1940, graţie îndeosebi eforturilor lui Georges Dementhon. Puţin după aceea, în momentul interzicerii accesului elevilor evrei în şcolile româneşti, Francis Lebrun, Léon Thévenin (fostul profesor de franceză al regelui Mihai) şi André Fleury au pus bazele unei şcoli private de limbă franceză, Academia Ronsard, frecventată în totalitate de elevi evrei.
            Îmi este greu să separ anii de şcoală de la Liceul Francez de cei de dinainte. În 1939 începeam deja să învăţ limba franceză („Sur le pont/ D’Avignon“ sau „Voici venir le prince charmant“) la grădiniţa de pe lângă Institutul ce se chema Bossuet, pe strada Christian Tell, nr. 22. Unii dintre colegii mei s-au îndreptat mai apoi către şcoala primară de limbă franceză din piaţa Lahovary. Diplomaţii francezi din Bucureşti, majoritatea gaullişti (începând cu ministrul Jacques Truelle, rănit în Marele Război, prieten cu Marcel Proust, care a fugit în Turcia după debarcarea Aliaţilor în Africa de Nord, pentru a deveni reprezentantul generalului de Gaulle în Spania), nu au aprobat în totalitate măsurile antievreieşti luate de regimul de la Vichy şi de autorităţile române. Elevii evrei înscrişi în 1940 la şcoli ce ţineau de Legaţia Franţei, chiar cei ale căror familii nu se convertiseră1, şi-au putut, aşadar, continua studiile.2 Cum locuiam departe de piaţa Lahovary, părinţii m-au înscris la şcoala „Ronetti Roman“, ce funcţiona pe lângă o sinagogă de pe strada Antim, al cărei rabin se chema Moses Rosen. Sinagoga a fost incendiată în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, fapt ce m-a obligat să-mi întrerup cariera de şcolar până în toamnă, când am reluat-o tot la „Ronetti Roman“. Şcoala era găzduită de o umilă sinagogă de pe strada Emigrantului, nr. 3, în apropierea tribunalului. Cursurile se desfăşurau într-o încăpere despărţită în două de o perdea. Două clase mergeau dimineaţa, două după-amiaza. Anul şcolar 1941-1942 m-a marcat profund, deoarece, cum părinţii nu erau practicanţi, primele rudimente de educaţie evreiască, religioasă şi laică, le-am dobândit la „Ronetti Roman“. Aici am învăţat veneraţia datorată Thorei şi am trăit experienţa sărbătorilor de Sukhot, Purim, Anul Nou. Cartea de ebraică povestea despre faptele eroice ale luptătorului sionist Yosef Trumpeldor, despre poetul evreu Chaim Nachman Bialik. Din cartea asta am învăţat primele două cuvinte în limba sfântă: souss şi sal – cal şi coş.
            Drumul de la şcoală acasă era periculos, căci puştii de la Şcoala „Poenarescu“, incitaţi de unii profesori, ne atacau, aruncau în noi cu pietre, ne scuipau. În decembrie 1942, casa noastră din apropierea Parcului Carol a fost „românizată“, aşa că ne-am mu¬tat pe lângă Bariera Moşilor, la jumătate de oră de Academia Ronsard, unde soră-mea învăţa deja în clasa a V-a. Tata l-a încredinţat pe proprietar, domnul Nicolae Zaharescu, prosper negustor de făină, că va continua să plătească asigurarea pentru casa noastră românizată. Acesta i-a admirat optimismul, l-a încurajat şi l-a ajutat să-i trimită bani, prin intermediul unor ofiţeri pe care-i cunoştea, mătuşii Malcuţa (în ebraică, malca înseamnă regină), care fusese deportată în Transnistria împreună cu fiul ei, Miţu (al cărui tată şi-a găsit aici sfârşitul).
            Am intrat la Academia Ronsard în clasa a noua, având-o dirigintă pe doamna Mithouard. Îmi amintesc numele şi adresele multora dintre colegi: Miriam Abramovici, str. Frumoasă 50, Miriam Aronovici, bd. Lascăr 48-50, Yolanda Salter, str. Sf. Constantin 22, Jacques Brull, str. Atelierului 22, Sergiu Segal, bd. Lascăr Catargiu 40, Raoul Neumann, bd. Ferdinand 72. Dar Ariana Teiler? Din păcate, i-am uitat adresa! Îmi plăceau mult Micheline, Liliane, Ileana, Marlène, venită de la Cernăuţi, Janina, refugiată din Cracovia, fină, surâzătoare, drăguţă. Doamna Mithouard ne-a pus să învăţăm pe de rost „Nos ancętres les Gaulois…“, „Le corbeau et le renard“, „La cigale et la fourmi“, „Le loup et l’agneau“, „La laitièe et le pot au lait“, „Le coche et la mouche“, „Le meunier, son fils et l’âne“, „Le singe, la guenon et la noix“ (o fabulă nu prea grozavă a lui Florian), poezii patriotice de Paul Déroulède şi Jean Aicard („J’ai un gars/Soldat comme toi“, zicea o bătrână căreia un soldat îi mulţumea pentru primirea călduroasă). Ne-a învăţat conjugările (aimer, finir, recevoir); faimoasele excepţii (bal, carnaval…; grec, grecque…; soupirail); poveştile despre regii trândavi, cavalerul neînfricat şi ireproşabil, castelele cu poduri mobile, Ludovic cel Sfânt şi Alba de Castilla, Henric al IV-lea, găina din oală a lui Ravaillac. În cartea de gramatică a lui Claude Augé am citit povestea micului caporal, iar în cartea de franceză cu coperte albastru-deschis din colecţia Lyonnet admiram un fel de benzi desenate, serioase, în care un băiat neinstruit de ţăran se făcea că citeşte o carte pe care o ţinea cu susul în jos, apoi o azvârlea cât colo şi fugea după porci şi găini: un foarte urât exemplu, ne explica doamna Mithouard. Din lipsă de spaţiu şi de profesori, clasele a noua şi a opta îşi ţineau orele simultan, în aceeaşi sală. I-am putut astfel auzi pe prietenii mei recitând din Victor Hugo „Mon pčre, ce héros au sourire si doux/… Le coup tomba si prčs que le chapeau tomba/… Caramba! … /Donne-lui tout de męme ŕ boire, dit mon pèe“. Am învăţat pentru serbarea de sfârşit de an două cântece: „L’Arlésienne“ şi „Mon père avait cinq cents moutons/ Dont j’étais la bergèe/Dont j’étais la bergère dondaine don don/Dont j’étais la bergère don!“
            În pauză, băieţii se jucau de-a războiul, destul de violent: aşa mi-am pierdut un dinte. Mergeam la şcoală cu tramvaiul. Drept în faţa ochilor – aveam pe atunci opt ani – citeam pe catarama de la cureaua militarilor din Wehrmacht deviza „Gott mit uns“, traducerea germană a expresiei ebraice „Im anu El“, lucru pe care aceştia sigur nu-l bănuiau.
            În faţa ameninţării bombardamentelor Aliaţilor, şcolile au fost închise la întâi aprilie 1944. Primul mare bombardament asupra Bucureştiului a avut loc în 4 aprilie. (Au mai existat bombardamentele sovieticilor, la începutul războiului, dar bombele, dintre care una a căzut chiar în apropierea casei noastre, nu explodau aproape niciodată. Un vecin a spus la poliţie că tata urca pe acoperiş pentru a trimite semnale luminoase aviatorilor ruşi. Agenţii au descins la noi. Tata le-a arătat lucarnele închise din pod, iar aceştia, în faţa evidenţei, au redactat un proces-verbal pentru care aveau nevoie de un stilou. Tata le-a dat stiloul său, dar nu l-a mai primit înapoi. A small price to pay!) În vreme ce mama şi sora mea erau înspăimântate de bombardamente, eu eram doar curios şi o sfătuiam pe soră-mea să nu-i fie frică, deoarece odată morţi nu mai simţim nimic.
            Stalingrad, avertizările secretarului de stat american, Cordell Hull, şi ale secretarului afacerilor străine, Anthony Eden, ca şi intervenţiile unor personalităţi române ca dr. Lupu, Sabin Manuilă, Maniu, Brătianu, mitropolitul Bălan şi regina-mamă, printre alţii, au dus la diminuarea considerabilă a persecuţiilor antisemite în 1943. Evreii aveau totuşi interdicţie de a părăsi capitala, în pofida măsurilor de „dispersare“, de evacuare a marilor oraşe.
            Doctorul Rudolf Czell, proprietarul fabricii de bere Luther, nu era nazist. L-a angajat pe tata ca avocat sub acoperirea titulaturii de contabil. Ne-a luat sub aripa sa şi i-a oferit tatei, împreună cu alţi şase angajaţi, toţi nemţi, un adăpost la ferma sa, aflată la 12 kilometri de centrul Bucureştiului şi la un kilometru de o tabără militară germană, Waldlager, din Otopeni. Am petrecut la Otopeni o vară minunată, prima mea vară la ţară, printre vaci, oi, cai, porci; ne plimbam prin pădure şi livezi, de-a lungul câmpurilor de grâu şi porumb. Mama, pasionată de botanică, ne învăţa denumirea plantelor, observa forma frunzelor, părea să ştie tot.
            Am făcut cunoştinţă cu proprietarul fermei vecine, Petre Drăgănescu-Brateş, profesor de geografie la Academia Comercială, şi cu soţia acestuia. Stătuseră o vreme la Londra, prin anii ’30, iar ea îl numea pe el Pita (Peter). Într-o zi, în timp ce se plimba împreună cu noi şi cu o femeie pe care o cunoşteam, doamna Drăgănescu a făcut observaţii nepoliticoase la adresa jidanilor. Am văzut că femeia i-a făcut semn cu cotul. Doamna Drăgănescu a priceput, s-a fâstâcit şi, ca să-şi repare greşeala, fiindcă ţinea la noi, a organizat la fermă o mare petrecere în cinstea noastră. Am constatat cu surprindere că invitase zeci de soldaţi şi ofiţeri germani. Hoch lebe die Familie Simiu! strigă Pita cu voce puternică. Corul masiv al militarilor i-a ţinut cu entuziasm isonul (nu toţi dintre aceştia erau nazişti; într-una din zile l-am auzit pe sergentul Zimmermann, muzician, spunând: „Wir haben den Krieg verloren“, am pierdut războiul). Părinţii mei tremurau de frică, dar militarii germani nu bănuiau că eram evrei, şi cum nu se aflau, oricum, într-o ţară ocupată, ne-au lăsat în pace.
            Vecinii ne-au făcut cunoştinţă cu Kristl, secretară austriacă la serviciul auxiliar de la Waldlager, pe care mama a angajat-o să ne înveţe germana. Ea ne-a învăţat „Lorelei“ (ale cărei versuri erau atribuite de nazişti unui autor necunoscut, şi nu lui Heine, care era proscris) şi alte cântece, unul mai frumos ca altul. Înainte de 1940, sora mea şi cu mine vorbeam germana acasă, dar între timp am uitat-o, căci Steffi, guvernanta noastră, ne-a părăsit atunci când n-am mai avut nici posibilitatea, nici dreptul să o angajăm. Steffi ne-a făcut o vizită emoţionantă la Washington, la scurt timp după moartea părinţilor noştri.
            L-am întâlnit la Otopeni pe judecătorul Şerbănescu, care-l cunoscuse pe tata la tribunal înainte de război. Ne-a invitat la vila sa, construită în stil aşa-zis florentin, la kilometrul 12 pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Într-o nişă din fiecare cameră avea portretul Fecioarei. Doamna Şerbănescu ne-a arătat fotografia bunicului său, generalul domnitorului Alexandru Ion Cuza, scos la pensie după căderea acestuia, lucru pentru care nu l-a putut niciodată ierta pe Carol von Hohenzollern-Sigmaringen. Vila asta frumoasă, ascunsă printre arbuşti, a devenit un „safe-house“ al Securităţii. Se pare că aici a fost închis Imre Nagy cu puţin înainte de a fi executat.
            Un contingent de prizonieri ruşi, îmbrăcaţi în uniforme germane feldgrau uzate, fu găzduit timp de câteva zile în locuinţa doctorului Czell. Unul dintre prizonieri, mustăcios şi trist, îmi zise: „moloko“. Am ghicit că era vorba de „Milch“ şi i-am adus o ceaşcă. Ce s-a întâmplat cu prizonierul? Ce s-a întâmplat cu Zimmermann?
            Sosisem la Otopeni în 10 mai. În jur de 15 august, cum nu exista niciun frizer prin împrejurimi, soră-mea s-a hotărât să mă tundă. Dacă ţinem cont de râsetele vecinilor, se pare că nu a fost o reuşită. L-am rugat pe tata să mă ducă la Bucureşti ca să reparăm dezastrul. În Piaţa Victoriei, aproape de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, un domn grăbit s-a oprit să schimbe câteva vorbe cu tata. Odată întorşi acasă, tata i-a spus mamei că ne-am întâlnit cu Coca. Era vorba de Lucreţiu Pătrăşcanu, vecinul nostru, ce locuia împreună cu mama lui, Lucreţia – se asemănau ca două picături de apă –, pe strada Albă, nr. 2; noi locuiam la 2A. Cum telefonul lui era supravegheat de Siguranţă – Pătrăşcanu era comunist, singurul român care-l văzuse în carne şi oase pe Lenin –, îl folosea pe al nostru, pe care am avut dreptul să-l păstrăm până la sfârşitul lui 1940. S-a dovedit că Pătrăşcanu a participat la pregătirile pentru lovitura de stat a regelui Mihai. Zece ani mai târziu avea să fie torturat şi împuşcat la ordinul lui Gheorghiu-Dej.
            N-aveam decât zece ani, dar cunoşteam mai bine situaţia politică din România decât Gestapoul, Sicherheitsdienstul şi baronul Manfred von Killinger, ministrul Germaniei, de care îşi bătea joc Tudor Arghezi într-unul din ale sale Bilete de papagal, apărut în luna iulie în ziarul Informaţia zilei. Tata îmi împărtăşise, într-adevăr, un secret pe care i-l încredinţase doctorul Czell: în 26 august, în timpul audienţei la rege, mareşalul Antonescu urma să fie arestat, iar generalul Sănătescu trebuia să formeze un guvern proaliat. Aşa s-a şi întâmplat, mai mult sau mai puţin (înaintarea rapidă a sovieticilor a făcut ca audienţa să aibă loc în 23, în loc de 26).
            În 24 august am fost treziţi de bună dimineaţă de zgomotul exploziilor. În seara anterioară, regele anunţase la radio preluarea puterii de către noul guvern. Trupele Waldlagerului au început lupta împotriva Regimentului „Mihai Viteazul“, loial regelui. Un mic grup SS, cu capul de mort pe chipiu, s-a oprit la ferma noastră, cu arma în mână. Printre ei, fiul lui Herr Friedelt, angajat al doctorului Czell, care locuia cu noi la fermă. Soldaţii SS, recrutaţi dintre saşii din Sibiu, voioşi şi încrezători în victoria finală, s-au alăturat curând combatanţilor. Vecinii noştri au hotărât că trebuia să părăsim Otopeniul şi să mergem la Pucheni, unde doctorul Czell avea o moşie, şi ne-au permis să urcăm în camionul lor.
            Pucheni era un adevărat paradis. Ni s-au servit roşii gigantice, numite roşii Roosevelt, care, cum am constatat mai târziu, nu existau în Statele Unite. Pucheniul avea şi o baltă, la care am mers să prind cu mâna peşti foarte mici. Am făcut-o fără a-mi scoate ceasul, socotit etanş, dar s-a dovedit că nu era aşa. Când m-am întors pentru prânz, l-am văzut pe Herr Hartweg, şi el angajat al doctorului Czell, încercând să scoată svastica de la lanţul ceasului său de buzunar. A făcut-o la timp, pentru că s-au ivit deodată doi soldaţi ruşi călare şi, politicos dar ferm, ne-au cerut ceasurile: „Davaite ciassi“. Al meu mergea încă, în ciuda apei pe care o absorbise, şi l-am dat fără părere de rău.
            Ne-am întors în Bucureşti în 1 septembrie. Anul şcolar trebuia să înceapă. Am fost puşi să învăţăm La Marseillaise, imnul sovietic (Saiuz nieruhimi respublik svobodnik: Uniunea indestructibilă a republicilor libere) şi God save the King. Dar, lucru curios, nu şi imnul naţional american, ale cărui cuvinte nu le ştiu nici în ziua de astăzi, cu excepţia primului vers, „Oh say can you see“, pe care, în pofida marii mele admiraţii pentru ţara care m-a adoptat, n-am putut niciodată să-l consider înălţător. Am trecut din clasa a opta direct într-a şasea, deoarece, din raţiuni economice, Academia Ronsard suprimase clasa a şaptea. Doamna Rosenzweig, excelenta noastră profesoară de franceză, ne-a predat „Esther“, „Les Plaideurs“, „Les embarras de Paris“, şi am învăţat pe de rost scrisoarea doamnei de Sévigné despre madrigalul lui Ludovic al XIV-lea. Doamna Rosenzweig a fost urmată de domnul Raymond Vincent, căruia îi datorez învăţarea pe de rost a unor poezii de Verlaine („Il pleut sur la ville/ Comme il pleut dans mon coeur…“; „Les sanglots longs des violons de l’automne…“; „Je suis venu, pauvre orphelin,/Riche de mes yeux tranquilles/Vers les hommes des grandes villes./Ils ne m’ont pas trouvé malin./A vingt ans un trouble nouveau/Sous le nom d’amoureuses flammes/Me fit trouver belles les femmes. Elles ne m’ont pas trouve beau/…/Suis-je ne trop tôt ou trop tard?/ Qu’est-ce que je fais en ce monde?/O vous tous, ma peine est profonde,/Priez pour le pauvre Gaspard“); de Baudelaire: „L’Albatros“, „Correspondances“, „Elévation“ şi, de ce nu, „Une Charogne“, piesă pusă la index („Au détour d’un sentier une charogne infâme/Sur un lit semé de cailloux/Les jambes en l’air, comme une femme lubrique/Brűlante et suant les poisons/Montrait d’une façon nonchalante et cynique/Son ventre plein d’exhalaisons“). „Monsieur s’il vous plaît, qu’est ce que c’est que lubrique?“ Aveam unsprezece ani. „Cherche dans le dictionnaire“, răspunse domnul Vincent drept replică la explicaţiile pe care i le cerusem. Am învăţat multe urmându-i sfatul. Doar atunci când l-am întrebat „C’est quoi, au juste, la diplomatie?“ mi-a răspuns „La diplomatie est l’art de mentir officiellement“.
            Nivelul şi rigoarea studiilor de la Liceul Francez erau considerate superioare. Liceul era deschis fiilor de diplomaţi (Basile Couzopoulos, Nermin Isbay, care venea la şcoală fie într-o Škoda a Legaţiei Turciei, fie pe o bicicletă italienească); de refugiaţi (Wanda Romer, fiica contesei poloneze ale cărei bilete de învoire erau împodobite cu o coroană; Pierre Davidovici, trecut în mod providenţial, împreună cu familia, din Ungaria în România chiar în ziua loviturii de stat din 23 august 1944, şi pentru care o întârziere de o zi ar fi însemnat cu siguranţă deportarea la Auschwitz; Serge Klarsfeld, al cărui tată a fost arestat la Nisa şi omorât la Auschwitz, sosit din Franţa împreună cu sora şi cu mama sa, pentru a-şi vizita bunicii; aceasta şi-a dat repede seama – era perioada alegerilor falsificate din 19 noiembrie 1946 – de ceea ce îi aştepta în România, aşa că s-a întors de îndată cu copiii în Franţa); de oameni de afaceri (Jean-Pierre Roger, fiul directorului filialei bucureştene Hachette, despre care Mihail Sebastian, în jurnalul său, vorbeşte cum nu se poate mai rău; Roger Bouffé). Dar principalul rol al liceului era de a forma tineri români meniţi să devină, la fel ca părinţii lor, diplomaţi, politicieni, avocaţi, profesori universitari, administratori.
            După abrogarea legilor rasiale în august 1944, un număr destul de mare de elevi evrei au fost admişi la liceu. Eu am fost unul dintre ei. Mama ne-a plătit ore în particular, surorii mele, bună la matematici şi disertaţie, care se pregătea pentru primul bacalaureat, şi mie, care mă pregăteam pentru examenul de admitere în clasa a patra. Am reuşit amândoi. Îmi datorez succesul norocului de a fi trebuit să traduc un pasaj din De viris illustribus urbis Romae de Lhomond, pe care domnul Vincent ne pusese să-l învăţăm pe de rost.
            Copiii evrei formau un grup destul de eterogen. Se spunea că familia Karmitz era extrem de bogată. Tatăl lui Pierre Hassner, Bruno, bucovinean, era directorul băncii Fabre & Hassner, de pe strada Lipscani, nr. 18, etajele I şi II (potrivit anuarului telefonic bucureştean din 1930, adevărat tezaur istoric, sociologic şi antropologic, pe care mi-l dăruise prietenul meu Andrei Brezianu). Iar Henry Chapier spune undeva despre tatăl său că era avocat internaţional. Majoritatea dintre noi aparţineam claselor de mijloc, medici, arhitecţi, avocaţi, farmacişti, negustori. Aveam aceeaşi motivaţie: accesul la o limbă şi o cultură străine, care să ne poată fi utile în caz de nevoie, lucru de care părinţii noştri erau mai mult sau mai puţin conştienţi, o bună parte dintre ei provenind din emigranţi sau emigrând ei înşişi din Bucovina, Rusia, Polonia, Ungaria, Turcia. Chiar dacă direcţiunea liceului nu era indiferentă la posibilitatea ca părinţii elevilor români să reacţioneze în faţa acestei „invazii“ evreieşti, manifestaţiile antisemite erau, printre noi, dacă nu inexistente, în orice caz extrem de rare. (Am văzut în sertarul unei bănci o înjurătură la adresa jidoavcei Ileana Mărculescu. Şi, neştiind că sunt evreu, un coleg mi-a arătat o listă cu elevii din clasă, redactată în româneşte, având o majusculă în faţa fiecărui nume: T pentru Nermin, P pentru Wanda, R pentru români, J (jidan) pentru Gabrielle Klinger, Raymond Danziger, Vladimir Rittenberg, fizicianul strălucit de mai târziu, Raoul Neumann, Delia Manolescu). Atmosfera în liceu era cosmopolită, eram perfect egali în faţa profesorilor, iar ceea ce uram şi ne scârbea aproape în unanimitate era comunismul, minciunile şi crimele sale. După abdicarea regelui Mihai, pe pereţii liceului au apărut, scrise cu cretă, literele TMI. Adică „Trăiască Mihai I“.
            N-a fost deloc uşor să fii „nou“. În zadar m-a învăţat prietenul meu Raymond să desenez hărţi cu ajutorul acelor şi al hârtiei de calc, consideram geografia fizică prea abstractă, aşa că mi-am făcut debutul la Liceul Francez cu un 4/20 dat de doamna Charrier. Marianne Langberg – Mary –, fostă colegă la Ronsard, care intrase la Liceul Francez cu un an înainte şi întâmpinase şi ea destule dificultăţi, m-a asigurat că lucrurile se vor ameliora, deoarece progresele mele erau evidente. I-am fost recunoscător. Era şi părerea doamnei Dementhon. Am terminat al treilea din clasă.
            Domnul Lainé, profesorul de engleză, venise din Madagascar. Ne-a învăţat că „according to“ se traduce prin „conformément ŕ“, e tot ce-mi amintesc. Ca să fac progrese la engleză a trebuit să iau ore în particular. Raymond Danziger mi l-a recomandat călduros pe domnul Arnold Dagani. Împreună cu soţia sa (cumnata lui Miron Grindea, editorul foarte respectat al revistei literare londoneze Adam), fusese deportat din Bucovina în lagărul din Mihailovska, la est de Bug. Graţie unui partizan rus, cuplul a reuşit să evadeze. Dl Dagani ne-a dăruit cartea sa Le fossé se trouve dans le verger aux cerisiers [Groapa este în livada cu vişini]. Opera sa literară şi picturală, de incontestabil interes documentar, dacă nu şi artistic, e păstrată astăzi la Universitatea din Sussex.3
            Dl Dagani (care şi-a adăugat mai târziu un h la nume) părea să improvizeze în engleză, prin inferenţă, pornind de la germană. Cea care mi-a predat primele lecţii utile de engleză a fost Dra Barney, ce locuia pe strada Dionisie Lupu, aproape de strada Maria Rosetti. Cu ea am făcut progrese rapide, iar engleza devenea ceea ce trebuia să fie: o limbă vie. Dra Barney împrumuta buletinele de la BBC „This is London Calling“ şi mă punea să ascult emisiunile „English by radio“, de unde am învăţat cântecul „Irene, good night Irene, I’ll see you in my dreams“ şi unde l-am auzit pe Laurence Olivier recitând scena V, actul V din Macbeth: „Tomorrow, and tomorrow, and tomorrow/Creeps in a petty pace from day to day/Till the last syllable of recorded time…“ (Prietenul nostru dintotdeauna, bucovineanul Hugo Bujar, a cărui mamă era prietenă cu a mea, ne dăruise Macbeth într-o ediţie bilingvă, pe care am citit-o şi recitit-o din scoarţă în scoarţă. Tatăl lui Hugo fiind creştin, avea dreptul să aibă radio. În vremea războiului, tata, care nu era o fire sociabilă, ne însoţea infailibil atunci când mergeam în vizită la familia Hugo, fiindcă putea astfel asculta BBC-ul. Mă uitam cu jind la bicicleta „Diamant“ a lui Hugo din holul apartamentului său de pe strada Muzelor, nr. 6. A mea, mică şi galbenă, fusese depusă la comisariatul de poliţie imediat după promulgarea legii ce interzicea evreilor dreptul de a poseda vehicule.)
            Profesorii noştri de matematică, doamna Cantacuzino şi domnul Aussenac, care era marseillez, n-au reuşit deloc să mă facă să apreciez frumuseţea acestei discipline. Ea mi-a fost revelată abia mai târziu, de către Rafael Faion, un domn cam ţicnit şi extrem de gras, dar cu suflet bun, care preda la şcoala tehnică de construcţii civile şi edilitare, unde tata m-a înscris în 1948 pentru a-mi putea câştiga existenţa cât mai repede, deoarece el tocmai fusese exclus din barou şi abia reuşea să-şi întreţină familia.
            Matematica predată în şcolile româneşti era mult peste nivelul celei de la Liceul Francez. Cred, în schimb, că liceul cultiva cu competenţă „spiritul de fineţe“ şi rigoarea intelectuală, lucru ce avea să-mi fie de folos peste ani. Interpretările de texte, recitarea, studierea limbii latine, iată ce-am câştigat în cei doi ani petrecuţi la liceu. Doamna Germaine Pavel (născută Martin, fostă profesoară de franceză la şcoala normală de fete din Alençon) opunea imaturitatea naţionalismului oenologic al lui Musset, ce-şi bătea joc în „Le Rhin Allemand“ de vinişorul de dincolo de Rin, grandilocvenţei generoase a peroraţiilor lui Lamartine din „La Marseillaise de la paix“: „Fleuve d’Arminius, du Gaulois, du Romain!“ Tocqueville detesta, e drept, discursurile inutile şi iresponsabile ale politicianului Lamartine, dar nu se putea să nu-i placă ritmul şi aliteraţiile unor versuri ca: „On n’entendait au loin, sur l’onde et sous les cieux/Que le bruit des rameurs qui frappaient en cadence/Tes flots harmonieux“. Cea despre care poetul spunea, adresându-se peisajului din Mâcou, „Un seul ętre vous manque et tout est dépeuplé“ (vers celebru, ce devine în „La guerre de Troie n’aura pas lieu“: „Un seul ętre vous manque et tout est repeuplé“), iubita poetului era, trebuie s-o spunem, destul de prolixă: „O temps, suspends ton vol, et vous, heures propices/ Suspendez votre cours,/Laissez nous savourer les rapides délices/Des plus beaux de nos jours“. Margareth spunea mai simplu: „Verweile doch, du bist so schön“. Şi cum să nu-ţi placă versurile lui Musset: „Pâle étoile du soir, messagčre lointaine/ Dont le front sort brilliant des voiles du couchant/De ton palais d’azur au sein du firmament/Que regardes-tu dans la plaine?“ (am regăsit aceste versuri în Les Thibault, pe care-l voi citi câţiva ani mai târziu).
            Doamna Tina Stănescu, care în vara lui 1946 ne-a închiriat două camere la Zamora, s-a străduit să mă facă să-mi placă Atala, pe care trebuia s-o citesc cu voce tare. A fost o vară mai caldă ca niciodată, din cauza, după cum se vorbea, a exploziilor de la Hiroshima şi Nagasaki. Poate şi din pricina căldurii, Chateaubriand mi se părea absolut plictisitor. Doamna Stănescu nu mi-a iertat-o. Era fiica lui Aristide Blank, extrem de bogatul coproprietar al băncii Marmorosch-Blank înainte ca aceasta să dea faliment în 1929, şi văduva primarului din Buzău, un aristocrat al cărui bust fusese sculptat de Brâncuşi. Evreică ruşinoasă, ea îi detesta pe colocatarii noştri, familia Kahan, care vorbeau o română împestriţată cu cuvinte idiş. Păstrase din vremea tinereţii sale princiare unele reflexe de atotputernicie, vizibile în atitudinea faţă de servitoarea sa Iulica, biată retardată pe care o numea mereu idioată şi o lovea fără milă. România abia ieşise din feudalism. Mai puteai vedea încă negustori ambulanţi sezonieri, numiţi „olteni“, mergând desculţi pe stradă. Gradul de analfabetism era de 80%; mama a învăţat-o să scrie şi să citească pe bona noastră de dinainte de război, Ioana Petroşel. Ţara făcea, e drept, progrese rapide sub regimul corupt, dar energic şi capabil al lui Carol al II-lea, căruia i-a pus capăt războiul.
            Dacă doamna Stănescu nu m-a făcut să iubesc literatura, a reuşit asta doamna Pavel. Clasa a patra avea o mică bibliotecă, din care enumăr câteva titluri: Cinq-Mars, Quatrevingt-treize, Napoléon le petit, Le grand Meaulnes, Maria Chapdelaine, Les croix de bois, Le petit Pierre, Le livre de mon ami, Pierre Noziére, L’Atlantide. Îmi plăcea Alain-Fournier; imaginea poetică a unei picături de ploaie căzând pe un caiet deschis m-a tulburat şi mi-a rămas întipărită în minte. Douăzeci de ani mai târziu am avut ocazia să-l ascult pe Francis Ponge, aflat într-un turneu de conferinţe prin Statele Unite, spunând o poezie ce mi-a amintit această imagine. Îmi plăcea mai ales Anatole France. Suprarealiştii, despre care nu se vorbea la şcoală (căci îi scuipau în faţă pe preoţi şi urinau pe steagul francez!), îl acopereau de insulte pe cel căruia i-au fost făcute funeralii naţionale şi care se dovedise totuşi a fi un personaj generos. Paul Valéry, care i-a urmat la Academia Franceză, n-a spus nici el, în discursul de recepţie, nimic de bine despre predecesorul său. Iar, în zilele noastre, Anatole France e puţin citit. Dar ce mult m-au ajutat scepticismul, ironia sa, uneori facile, adevărate antidoturi în anii când eram obligat să asist, dimineaţa, la serviciu, la lectura colectivă a editorialului din Scînteia, organul CC al partidului.
            Doamna Pavel ne făcea să trăim textele pe care le studiam în clasă. Ca un adevărat Curiace, strigam plin de pasiune în faţa colegilor: „Je rends grâces aux Dieux de n’ętre pas romain/Pour conserver encore quelque chose d’humain“. Cum putea oare prietenul meu Raymond să-l prefere pe sălbaticul Horace? Cum poţi trăi fără să cunoşti Le bourgeois gentilhomme, L’avare, Tartuffe şi, mai ales, Le misanthrope? Fără Liceul Francez, nu le-aş fi cunoscut. Dar m-am întrebat mereu de ce domnii Chevailler şi Audiat, autorii culegerii de Texte franceze, acordă un loc atât de important parnasienilor. Să fie oare pentru că Sully Prudhomme a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru literatură? Şi ce găsea doamna Pavel atât de nostim în hiatul, desigur contrar regulilor prozodiei clasice, din interiorul numelui „Chevailler“? De aceea, ea considera mai degrabă comică scena finală, macabră, din „La tęte du comte“ a lui Leconte de Lisle. Iat-o: Don Diegue şi fiul său – care l-a răzbunat pe bătrânul insultat de conte tăindu-i acestuia capul – „Graves et satisfaits mangent la venaison/En regardant saigner la tęte lamentable“. Dar, graţie faptului că doamna Pavel avea un simţ al umorului deosebit, nu numai Leconte de Lisle ne făcea să zâmbim. Nermin, care ştia româneşte, găsea teribil de nostime aceste versuri în franceza veche pe care ea le citea fonetic: „Buona pulcella fut Eulalia/Bel avret corps, bellezour anima“.
            La clasa a treia, doamna Pavel preda nu numai franceza, ci şi istoria şi geografia. Din cartea de geografie economică şi politică a lui Albert Demangeon şi André Meynier învăţam despre probleme de asolament trienal şi agricultură extensivă şi intensivă, care mă interesau în mod deosebit. Autorii cărţilor noastre de istorie erau Victor L. Tapié şi Jules Isaac (care, după moartea familiei sale la Auschwitz, a ajuns o somitate în istorie, datorită eforturilor sale de a-i reconcilia pe creştini şi evrei, demers la care a participat cu curaj şi papa Ioan al XXIII-lea; în timpul războiului, de la Ankara, unde era delegat apostolic, acesta a vegheat asupra evreilor români). Istoria contemporană mă pasiona. M-am decis să mă fac diplomat.
            Recent, am găsit pe internet La Tchibaragada, piesă de teatru scrisă chiar de doamna Pavel, din care am jucat o scenă sau două în clasă. Cartea era expusă pe tejgheaua librăriei Hachette de pe strada Lipscani. Era prima carte pe al cărei autor îl cunoşteam personal (cea a lui Dagani a fost următoarea). Doamna Pavel, care ne era tot mai apropiată, ne-a invitat la ea, pe strada Calomfirescu, nr. 16, nu departe de Calea Moşilor. Vechea sa reşedinţă aristocratică era înconjurată de o grădină cu copaci seculari. Colega noastră Mia Cozac a cântat la pian din compoziţiile lui Chopin. Era cald, atmosfera estivală a după-amiezii era desfătătoare, desfătare distrusă de climatizare. Era a doua experienţă muzicală pe care o datoram doamnei Pavel. Prima fusese un frumos cântec de Crăciun pe care l-am învăţat în clasa a şasea. Îmi amintesc foarte bine melodia (mi fa sol| sol la sol| mi re do| mi re| mi fa sol| sol la sol| fa mi re| re do|), dar am uitat versurile. Era despre magii Melchior şi Gaspar. Dragii mei colegi, salvaţi-mă! A kingdom for a verse!
            Am trecut cu bine un examen introdus cu puţin înainte şi mi-am luat diploma de absolvent al primului ciclu de gradul doi. Câteva zile mai târziu, în iunie 1948, s-a anunţat închiderea liceului. În septembrie, doamna Pavel a organizat, special pentru noi, ore de franceză pe strada Christian Tell, în fiecare seară. Autorităţile le-au interzis de îndată. Cortina de fier devenea tot mai etanşă. Sau aproape, deoarece am purtat cu Raymond Danziger, plecat în Franţa în 1948, o corespondenţă regulată până în momentul în care am părăsit România, în 1962. Din cauza ei am fost de mai multe ori interogat de Securitate, căci Raymond, care mi-a scris din Alger pe perioada serviciului său militar, a fost suspectat de a fi membru al Gărzii de Fier şi spion al CIA.
            Există, fără îndoială, o mare diferenţă între ceea ce a reprezentat Liceul Francez din Bucureşti pentru cei care au părăsit România înainte de consolidarea regimului comunist şi cei ca mine, care am fost, ani grei, prizonieri în spatele cortinei de fier. Pentru cei dintâi, liceul a fost mai mult o staţie pe parcursul studiilor gimnaziale. Pentru noi, el a fost un paradis pierdut imposibil de uitat, o lumină, cam slabă, e drept, dar ce continuă să radieze. Liceul Francez ne-a oferit privilegiul de a pătrunde în universul lecturii. Montaigne, L’éducation sentimentale, Proust, le Voyage au bout de la nuit – ceea ce nu ne-a împiedicat să-i citim pe ruşi, pe americani şi pe mulţi alţii – au reprezentat pentru mulţi dintre noi o replică alternativă la această lume, un refugiu care ne dădea putere.
            Domnul Dementhon era de o severitate care inspira teamă. Am fost primit în biroul lui împreună cu tata, în mai 1946, când ne interesam despre modalităţile de admitere la liceu. Directorul i-a cerut tatei „hârtiile“. Tata, care ştia destul de bine franceză, deşi nu la perfecţie, i-a întins o coală de hârtie. „Dar e o hârtie goală!“ a exclamat Dl Dementhon. N-am fost sigur dacă era mirat sau doar se prefăcea. Tata şi-a dat seama de greşeală şi i-a înmânat hârtiile cerute. M-a deranjat faptul că tata a fost pus, în faţa mea, într-o situaţie jenantă. Dar directorul, a cărui severitate era, după părerea mea, în parte cel puţin, o armă de apărare, s-a dovedit generos şi amabil. Chiar dacă am avut dificultăţi la începutul clasei a patra, el considera că puteam face progrese, şi în observaţiile pe care le scria cu litere mici în josul carnetelor trimestriale ţinea să mă încurajeze. L-am întâlnit, într-una din zile, pe strada Dionisie Lupu, lângă Grădina Icoanei, şi l-am salutat aşa cum se cuvine. Mi-a răspuns cordial, cu amabilitate, zâmbind: „Bonjour, jeune homme!“
            Am descoperit numele lui Georges Dementhon şaizeci de ani mai târziu, într-o culegere de documente ale Ministerului de Externe, publicată de profesorul Carol Iancu. Există aici un memoriu pe care el l-a adresat, în 1941, după izbucnirea războiului din Est, ministrului Jacques Truelle, în legătură cu situaţia din Bucovina după ocuparea acesteia de trupele sovietice în 1940. Documentul este o mărturie despre deportarea românilor, a evreilor şi a ucrainenilor de către autorităţile sovietice. Este menţionată incendierea sinagogii de la Cernăuţi de către trupele germano-române. Sunt descrise cu o extraordinară acuitate şi sensibilitate ravagiile provocate de ocupaţia sovietică, ca şi efectele distructive pe care le-a avut antisemitismul sub regimul anterior.
            Datorită acestei culegeri, descoperite graţie internetului, am ajuns să-l întâlnesc pe cel despre care se striga în curte, în timpul recreaţiilor: „Feriţi-vă, e fiul Directorului!“ Îmi aduc aminte că am schimbat cu Alain Dementhon câteva vorbe, într-o recreaţie, despre filmul Cezar şi Cleopatra, pe care-l văzusem la cinematograful Gioconda, de lângă Operă. Personajul preotesei m-a impresionat profund, iar filmul m-a entuziasmat. Alain susţinea, în schimb, că era un film slab. Controversa a rămas nerezolvată.
            Colegul nostru, Dan Cădere, pe care-l întâlneam din când în când prin anii cincizeci, mi-a reamintit ce ne spusese Georges Dementhon la o oră de istorie: „En France il n’y a pas de délit d’opinion“[În Franţa nu există delict de opinie]. Într-o epocă în ca¬re, în România, opiniile puteau constitui adevărate crime, amintirile despre Georges Dementhon şi Liceul Francez din Bucureşti erau pentru noi întruchiparea libertăţii şi a respectului pentru cultură. Liceul Francez a făcut din noi, pietre vii, ceea ce suntem. Îi sunt recunoscător.


Note
1. Pierre Hassner a scris undeva că după trecerea familiei sale la catolicism, tatăl său practica iudaismul pe ascuns, în vreme ce el se devotase cu tot sufletul noii religii.
2. Evreii convertiţi la catolicism se bucurau de unele privilegii, graţie intervenţiei nunţiului apostolic Andrea Cassulo, care a invocat în sprijinul lor Concordatul semnat de autorităţile române cu Vaticanul. Monseniorul Ghica oficiase la Paris convertirea scriitoarei Irene Nemirovski, care a fost cu toate astea deportată la Auschwitz, unde a şi murit. Monseniorul Ghica a murit ca un martir în temniţele comuniste. Andrei Brezianu, Maria Popa Cherechean şi Marily Chanier au primit, în 1946, 1947 şi respectiv 1948, premiul oferit elevului de la Liceul Francez clasat primul la educaţie religioasă.
3. Arnold Daghani’s Memories of Mikhailowka: The Illustrated Diary of a Slave Labour Camp Survivor, Deborah Schultz and Edward Timms, with a contribution by Petru Weber, London and Oregon: Vallentine Mitchell.

 

Emil Simiu

Anii de ucenicie

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)