Universitatea Daciei Superioare

Petru Poantă

            După Unire, timp de doi ani Transilvania este administrată de Consiliul Dirigent, iniţial cu sediul la Sibiu, apoi la Cluj. În acest scurt interval, se realizează ceea ce contemporanilor, indigeni ori străini, li s-au părut mai degrabă miracole. Astfel, stupefiant şi aproape de neînţeles, ia fiinţă la Cluj, în 1919, Universitatea românească, supranumită a Daciei Superioare. Există studii monografice temeinice asupra subiectului, însă istoria „secretă“ a naşterii o cunosc cel mai bine cei doi părinţi fondatori ai instituţiei, Onisifor Ghibu şi Sextil Puşcariu. Ghibu era numit secretar general al Resortului de instrucţiune şi culte al Consiliului Dirigent, iar Puşcariu vine din Cernăuţi, unde fusese profesor universitar. În memorii şi în alte scrieri ale lor, ei evocă ori analizează minuţios şi documentat atît contextul, cît şi întregul registru al formalităţilor care au făcut posibilă uimitoarea creaţie. În relatările lor există un acord asupra faptului că ne aflăm într-un moment revoluţionar, cînd birocraţia conservatoare poate fi ignorată prin decizii cu aparenţă de ilegalitate. Urmînd procedurile consacrate, universitatea n-ar fi fost înfiinţată mai repede de doi, trei ani. Prin Resortul de instrucţiuni şi culte, Consiliul Dirigent simplifică lucrurile şi hotărăşte formarea unei comisii independente cu 20 de personalităţi: 12 profesori universitari de la universităţile existente în ţară şi 8 ardeleni (intelectuali). Preşedintele comisiei este Sextil Puşcariu, iar membri: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, D. Gusti, Petre Poni, G. Ţiţeica, Em. Teodorescu, M. Cantacuzino, Şt. Longinescu, I. Teodorescu, M. Manicatide, Gh. Marinescu şi E. Juvara; ardelenii: Vasile Goldiş, Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, Al. Borza, Emil Haţieganu, Petru Poruţiu, Iuliu Moldovan şi Iuliu Haţieganu. În numai cîteva luni, aceştia trebuiau să construiască structura universităţii, cu cele patru facultăţi (Litere şi Filosofie, Medicină, Ştiinţă şi Drept), şi, mai ales, să asigure necesarul de cadre didactice. Presiunea şi responsabilitatea sînt enorme, dar în asemenea condiţii de situaţie-limită Sextil Puşcariu se dovedeşte a fi omul providenţial. El se trage dintr-o familie ilustră de cărturari ardeleni, din Braşov, unchiul său Ioan Puşcariu fiind un cunoscut animator al vieţii culturale transilvănene, dar şi membru al Curţii Supreme judecătoreşti din Budapesta. Studiază filologia şi lingvistica în mari centre universitare: Leipzig, Paris, Viena, unde, pe rînd, devine studentul unor celebrităţi precum Gustav Weigand, Gaston Paris, W. Meyer-Lübke. La Universitatea din Viena conduce, din 1905, Seminarul român, de unde, în 1906, trece profesor la Universitatea din Cernăuţi. Din 1905, este membru corespondent al Academiei Române, care îi încredinţează continuarea Dicţionarului limbii române, de care se va ocupa foarte serios îndeosebi după stabilirea la Cluj. În 1919, are 42 de ani şi e considerat în mediile academice o somitate în lingvistică, deşi se remarcase şi ca istoric şi critic literar. Cum se ştie, intuiţia lui istorică rămâne descoperirea şi lansarea Poemelor luminii, volumul de debut al lui Lucian Blaga. Onisifor Ghibu îl convinge, aşadar, să se înhame la un proiect care părea mai tuturor utopic. Chiar Ghibu îşi aminteşte că Nicolae Iorga îşi exprimase public scepticismul în Neamul românesc. Pe lîngă prestigiul profesional şi experienţa universitară, mai deţine cîteva atuuri: e ardelean şi familiarizat cu lumea din fostul imperiu şi, mai ales, e cunoscut în mediile universitare europene. În Regat a întreţinut, de asemenea, relaţii solide cu multe personalităţi, cu Nicolae Iorga în primul rînd. Coordonată de el, comisia reuşeşte imposibilul. Onestul Onisifor Ghibu va recunoaşte mai tîrziu, în Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut:

Şi aşa, graţie în bună măsură înţelepciunii lui Puşcariu, care s-a dovedit foarte la locul ei, s-a putut face, în timpul scurt de numai cîteva luni, o universitate care putea sta cu onoare alături de universităţi cu oarecare trecut şi care, după cum se ştie, a răspuns tuturor aşteptărilor noastre, ba uneori a depăşit chiar şi cele mai optimiste aşteptări.

Ghibu e mereu idealizant în evocările sale, insistînd asupra aspectului eroic şi exemplar al măreţei înfăptuiri. În schimb, Sextil Puşcariu vede şi micile slăbiciuni ale ardelenilor, în speţă unele vanităţi ale celor din Partidul Naţional Român. El impusese din capul locului depolitizarea universităţii, exigenţă acceptată în Consiliul Dirigent, însă ulterior n-au lipsit intervenţiile nepotiste. Se face o singură excepţie, cu fratele lui Iuliu Maniu, Cassiu, devenit profesor la Drept. În evocări ale contemporanilor apare ca un personaj uşor ridicol, dar simpatic şi discret. Mai aflăm de la Sextil Puşcariu că printre cei peste o sută de candidaţi la posturi universitare se găseşte şi E. Lovinescu şi că acestuia i se preferă Bogdan-Duică. Opţiunea ni se poate părea astăzi injustă, dar în 1919 Duică avea avantajul originii ardelene şi faima locală a unui bun istoric literar; iar, pe deasupra, era cumnat cu Nicolae Iorga. Am putea specula, pe de altă parte, că stabilirea lui Lovinescu la Cluj ar fi putut schimba destinul criticului. Revenind la Sextil Puşcariu: el are ideea invitării la Cluj a unor universitari occidentali, respectiv francezi. Aşa se face că va ţine cursuri aici celebrul geograf Emmanuel de Martonne, cel care va juca un rol esenţial în trasarea graniţelor României Mari la Conferinţa de Pace de la Paris. Tot la iniţiativa lui, se înfiinţează Catedra de istorie a medicinei, al cărei prim titular este o altă somitate, Jules Guyart, de la Universitatea din Lyon. El va fonda Muzeul de Istorie a Medicinei şi îl va forma pe urmaşul său la catedră, Valeriu Bologa, care făcuse studii medicale la Jena şi Innsbruck.
             Universitatea se deschide în 3 noiembrie 1919 şi primul ei rector este Sextil Puşcariu. Cursurile încep într-o atmosferă obişnuită de lucru. Ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, cu excepţia faptului că profesorii maghiari au părăsit în bloc instituţia. În realitate, se întîmplase un fapt extraordinar: formarea unui corp profesoral de elită care, brusc, a transformat Clujul într-un centru universitar cu vizibilitate europeană. Cei mai mulţi dintre profesorii celor patru facultăţi sînt absolvenţi ai unor universităţi străine şi s-au afirmat în specialităţile lor. Cîţiva sînt academicieni. O asemenea creaţie trebuia totuşi consacrată printr-un ceremonial public. Onisifor Ghibu şi Sextil Puşcariu organizează, în consecinţă, o deschidere festivă, care va avea loc la 1 februarie 1920. Scenariul e fastuos şi de un simbolism cu un impact devastator. Miza evenimentului depăşeşte semnificaţia unei simple inaugurări, cum corect înţelege lucrurile O. Ghibu:

Am vrut să fac din inaugurarea Universităţii din Cluj nu numai un moment de importanţă ştiinţifică, ci şi unul de importanţă politică. Voiam să se ştie pentru vecii vecilor că noua universitate nu era o şcoală oarecare, ci era pilonul principal al drepturilor noastre româneşti în Ardeal, după o mie de ani de lupte şi suferinţe.

Momentul e delicat politic, întrucît Tratatul de Pace de la Paris nu fusese încă semnat. Tocmai de aceea, „spectacolul“ clujenilor e conceput ca o imagine a unităţii, dar şi ca una a recunoaşterii internaţionale. În acest sens, profesorii depun jurămîntul de fidelitate faţă de statul român, în faţa regelui şi a celor doi mitropoliţi ai ţării, cel ortodox şi cel greco-catolic. La ceremonial erau invitaţi reprezentanţi ai misiunilor diplomatice acreditate la Bucureşti şi delegaţi ai universităţilor de prestigiu din Europa. Sînt prezenţi nu doar mulţi universitari europeni, ci şi aproape toţi ambasadorii străini, care, în cuvîntările deloc convenţionale, omagiază tînăra universitate. Sărbătoarea e grandioasă, cu discursuri entuziasmante şi cu diverse gesturi simbolice, dintre care donaţia regelui Ferdinand, de 400.000 de lei, pentru înfiinţarea unui institut al istoriei naţionale, are un ostentativ nimb de patriotism. Universitatea şi, odată cu ea, oraşul devin imaginea esenţializată a ideii naţionale. Mai mult, poate, decît Alba Iulia, Clujul corporalizează actul Unirii. Este primul mare proiect cristalizat al acesteia. Festivităţile durează două zile şi antrenează o mare mulţime de oameni. Ritualizate, ele reactualizează actul fondator şi exemplar de la 1 Decembrie. Sentimentul românesc al existenţei este, la această oră a istoriei, complet „naţionalizat“ şi receptiv la miturile de întemeiere a naţiunii.

Fragment din volumul, în curs de apariţie, Clujul interbelic

 

Petru Poantă

Universitatea Daciei Superioare

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)