Rodica Marian

 

Norocul mărunt

De când mă ştiu, în clipele-acelea
Când uit ce-am fost ori ce-aş vrea să fiu,
Întorcând ochii în jos, mă aplec să culeg
Orice lucru pierdut, bănuţi strălucitori mai ales,
Dar şi frumoase pene rătăcite de păsări
Pe străzi, prin biserici şi curţi,
O grămădire nefirească din norocul mărunt
Cu zborul paşnic ce-a căzut din înalt,
Ca o celebrare a clipelor mele,
Care nu se supun destinului uman,
Nici cruntei, nocivei lui imobilităţi...
De-aceea, poate, nu mi-a părut prea ciudată
Amintirea spontană a fiinţei mele reale
Alergând ca-ntr-o accelerată derulare-napoi
Spre locurile unde mă văzusem în oglindă...
Toate aceste comori le aşez, undeva, în minte
Lângă graţia, binevestită în copilărie,
Care mă face să nu uit aproape nimic
Din ce se petrece ciclic în regnul vegetal...
– Ce tare te-ai putut înşela!, mă căinează copacul chircit
Care se-ncăpăţânează să-mi sufoce gleznele
Suferind asemenea cu arborele uriaş şi bonom
Pe care l-am găsit ferecat între nişte gratii solide,
La intrarea cimitirului de la Recoleta.
(Acum sunt în Buenos Aires
Să văd locul de veci al Evitei Peron.)
Numele uriaşului sugerează umbra cea adâncă şi bună,
Rădăcinile-i se-ntind, periculos ieşite-nafară,
Şi ramuri cât nişte stejari seculari
Se sprijină în bolte de jur împrejur...
Guralivul geamăn ce-mi însoţea paşii
Se simte dator să-mi explice liniştea ţintuitului:
– E împăcat aşa, i-a fost milă de vecinii lui
Încarceraţi în monumente prea somptuoase,
Pe străzile-acelea arse de soare şi-i aşteaptă...
Stai o clipă aici, mai spuse el mângâindu-mi
Genunchii cu palmele frunzelor, fiindcă
Acum trebuie să ştii că nu vei păstra
Nicio sclipire ori puf umbritor
Din ce-ai strâns până acum,
Nimic nu va sta pavăză
În parura ce-ţi va înălţa fruntea
Deodată îmbogăţită în zalele
De foc ale luminii, în arderea de tot, neorbitoare.

 

Rodica Marian

Norocul mărunt

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)