Rodica Marian

 

La Maaloula

Eu, omul, Omul cel mai măreţ şi cel mai umil,
Mereu la adăpostul platoşei ce opacizează
Ca un zid de granit
Cele două naturi din mine,
Dorm întruna, ca melcii, în carapacea lor caldă şi bună,
Şi uit mereu că sunt dator vieţilor viitoare,
Mai mult chiar decât celor trecute,
Rămân mereu, ca măslinii milenari,
La umbra roşie a Secretului Ascensiunii,
Dar ştiu că voi ajunge să învăţ mişcarea
De la pietrele din Valea Morţii,
Voi putea să simt mireasma ambroziei
În vârful gracil al picioarelor de flutur,
Voi ajunge poate să-mi pot minţi şi apa din creier
Şi să şoptesc drăgăstos cu balenele-albastre...
Dar nu voi vedea ochii deschişi ai Domnului
Cum îşi plimbă de sus privirea
Din primăvară în primăvară
Şi numai uneori pleoapele i se apleacă uşor
Peste somnul zăpezilor,
Peste aburii încinşi ai pădurilor,
Sorbindu-şi dinainte uşurarea treziei
Din nisipul uscat şi mântuitor...
Nu voi vedea ochii cei fără de lacrimi
Din vecie fără de lacrimi,
Nu voi mai şti cum vibrează rugăciunile
Prin bisericile săpate în tuf ale Capadochiei,
Totuşi pot mărturisi, cu tot tremurul
Din clipa înfiorării, la Maaloula,
Cum sună prin piele şi-n sânge
Limba aramaică vorbită acolo.

Rodica Marian

La Maaloula

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)