Centenar Elena Vianu

Marta Petreu

            O eseistică aproape neatinsă de timp este aceea a Elenei Vianu, autoare de la a cărei naştere se împlinesc în această lună (în 5/17 noiembrie) o sută de ani. Elena Vianu a scris mai ales – dar nu numai – despre cultura franceză, cercetările şi eseurile ei întinzîndu-se  de la scriitorii şi filosofii francezi din secolul al XVIII-lea, cărora le-a dedicat şi un volum  de uz universitar (Cours de littérature française, le dix-septième siècle, 1962), şi pînă la autori din secolul al XX-lea, precum Beckett, Nathalie  Sarraute, Robbe-Grillet, Eugen Ionescu şi alţii. Opera ei, nu foarte mare cantitativ, a fost scrisă în aproximativ zece ani, se pare în intervalul 1955-1965: autoarea a debutat în 1955, ca traducătoare a poveştilor şi povestirilor lui Creangă, apoi în 1956, ca eseistă, cu o monografie despre Racine. Iar în 4 noiembrie 1965, cu o zi înainte de ziua naşterii ei, a murit, răpusă de cancer la vîrsta de numai cincizeci şi patru de ani.
            De fapt, scrisul este a doua operă şi a doua îndeletnicire a Elenei Vianu. Căci aceasta, cu studii de bele-arte şi de franceză, a fost întîi pictoriţă şi doar apoi scriitoare. La începutul anilor cincizeci, pictura o pasiona încă: aşa cum rezultă din scrisorile ei, în vara anului 1952, în vacanţă, „cu capul plin de planuri picturale“, făcea  „mici schiţe“ de peisaj, cu gîndul la tablourile pe care le va picta în Bucureşti. Cam tot în acei ani, din cauza realismului socialist care domina în artele plastice, şi la care ea nu s-a putut adapta, Elena Vianu a abandonat pictura şi a început să scrie, să traducă – şi, totodată, să-şi facă o carieră didactică, fiind conferenţiar la Catedra de franceză a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
            A scris în total cinci cărţi: Racine, 1956; Delacroix, 1960; Cours de littérature française...,1962; Moralişti francezi, 1963 şi Oameni şi idei, carte apărută postum, în 1968. Acestora li se adaugă mai multe prefeţe (şi anume, la volumele: Sainte-Beuve, Pagini de critică, 1958; La Fontaine, Fabule, 1961; Balzac, Pescuitorii în apă tulbure, 1962; Mérimée, Cronica domniei lui Carol al IX-lea, 1963; Teatru francez contemporan: Anouilh, Cocteau, Giraudoux, Ionescu, Salacrou, Sartre, 1964; Georges Courteline, Scrieri alese, 1965; Doamna de la Fayette, Pricipesa de Clèves, 1966) şi traducerile, nu numai din română în franceză (Creangă), ci şi din franceză în română, de exemplu excepţionala traducere la Scaunele lui Ionescu sau la Lecţia acestuia şi un volum-antologie din textele moraliştilor.
            Elena Vianu a scris în anii socialismului dogmatic. În ciuda epocii, eseurile şi monografiile sale critice şi istorice sînt vii, interesante şi au un aer personal. La baza textelor sale se simte invariabil documentarea solidă şi faptul că autoarea a regîndit subiectul, prezentîndu-l dintr-un unghi de vedere propriu şi care totodată îl avantajează pe autorul discutat. Întotdeauna, creatorul despre care scrie este plasat în epoca lui şi în biografia lui, ceea ce dă textelor un aer nu o dată romanesc. Elenei Vianu îi place nespus să povestească, reconstituind din documente calea întortocheată din care se iţeşte talentul şi se naşte opera, felul cum spiritul epocii se combină cu biografiile evenimenţială şi spirituală ale creatorului, dînd naştere operei – uneori capodoperei. Cînd vorbeşte, de exemplu, despre fabulele lui La Fontaine, pentru a-i pune în evidenţă, deloc inocent, „tehnica subînţelesului“, atît de practicată chiar în perioada cînd scria Elena Vianu şi chiar de ea însăşi, ori cînd scrie despre naşterea capodoperelor picturale ale lui Delacroix, sublinierea unor detalii biografice şi reconstituirea stării afective a autorilor ţin nu numai de tehnica eseului supradocumentat, cînd eseistul a intrat în pielea personajului şi îi identifică resorturile interne ale reacţiilor, ci şi de tehnica biografiilor romaneşti, de felul acelora scrise de Stefan Zweig, iar eseista adoptă poziţia romancierului omniscient. De aici ia naştere un palpit de viaţă care însufleţeşte chiar şi cele mai aride subiecte.
            Trăsătura cea mai izbitoare a acestei opere este însă limpezimea ideilor. Elena Vianu este una dintre puţinele eseiste române din primele două treimi ale secolului al xx-lea care mînuieşte cu uimitoare uşurinţă, chiar cu voluptate, ideile. O mai ştiam, cu studii serioase de filosofie în Occident, pe Alice Voinescu, care a produs o eseistică pe cît de informată, pe atîta de scăldată într-un gingaş halou feminin. Cu Elena Vianu lucrurile stau însă altfel. Sub acoperirea largă a studiilor despre literatura franceză din secolul al xvii-lea pînă în extrem-contemporaneitate, Elena Vianu este una dintre puţinele doamne din România care au cutezat să se atingă de domeniul ideilor. Astfel, ea se ocupă nu numai de „vechii mei prieteni din veacul al xvii-lea“ şi nu numai de scriitori precum Racine, Corneille, Moličre, Balzac, Proust etc., ci şi de gînditori şi filosofi: Diderot, Pascal, Rousseau ş.a. Iar în Moralişti francezi, face monografia „moralismului“, lucrînd cu metode filosofice şi la nivel strict conceptual. În felul acesta, rezultă o eseistică de idei, scrisă precis, cu o tăietură conceptuală exactă; şi, totodată, o eseistică plastică, graţioasă de-a dreptul. Dar nu este deloc graţia (feminină) a dantelăriei verbale, ci aceea a gîndului bogat şi clar, simultan inteligent, sensibil şi precis, care are cultura drept mediu natural de viaţă şi care are faţă de acest mediu o bogăţie de reacţii perfect exprimabile în cuvinte.
            Pe baza capacităţii de a defini esenţa unui fenomen şi de a arăta diferenţa lui specifică faţă de fenomene învecinate sau contemporane, Elena Vianu pune în lumină în mod ideal originalitatea şi valoarea autorilor de care se ocupă. Unul dintre eseurile sale cele mai frumoase este cel despre Rousseau ca filosof al umbrei, din volumul, postum, Oameni şi idei; descrierea pe care i-o face lui Rousseau, ca ins sătul de civilizaţia urbană şi tînjind după peisajul neatins de om, acoperit de iarbă şi umbrit de pădure, i s-ar potrivi şi colegului ei de generaţie, cu care s-a născut în acelaşi an: lui Emil Cioran. Rousseau însuşi, pentru care „lumină“ şi „raţiune“ nu sînt, precum pentru filosofii luminişti sau pentru predecesorul lor, Descartes, „sinonime ale raţiunii“, este definit drept „filosoful bunului-simţ“, bun-simţ însemnînd „vocea naturii în om, sănătatea minţii“, drept care cu o „subiectivitate supusă salturilor instinctului şi sentimentului“.
            Nu putem şti ce şi cum ar fi scris Elena Vianu în condiţii de totală libertate ideologică, dar e sigur că, suverană pe materia despre care scria, şi-a luat destule libertăţi în ceea ce a scris. Una dintre ele este ironia şăgalnică:

Literatura clasică are o tristă reputaţie. Oamenii şi-o închipuie ca pe o profesoară la pensie, cu perucă şi ochelari şi care – tic profesional – continuă să dea lecţii. Ea îi învaţă să imite pe cei vechi, să asculte de reguli formulate cîndva şi bine formulate [...]. Ea a putut fi numită „clasică“, într-un sens mai general, în sensul că s-a învăţat în clase,

scrie ea într-un eseu despre teatrul clasic francez. Sau remarcă despre tragedia în versuri a lui Corneille că nu s-a mulţumit  „să declanşeze – fie şi cu virtuozitate – mecanismul alexandrinilor pînă la adormirea inevitabilă a spectatorilor“, ci a căutat drama umană vie, sentimentul viu. Despre Proust afirmă în treacăt că are „viziunea [...] unui prezbit, acomodat la mare distanţă, neajutorat faţă de obiectele din preajma lui“.
            În textele ei, inteligenţa combinată cu o vastă cultură funcţionează şi ca principiu de ordine şi de libertate, şi ca sursă de expresivitate. Despre La Fontaine spune firesc cum că „în jurul lui oamenii se umflaseră ca laptele şi se prăpădiseră ca spuma“, anumite personaje de-ale lui Proust au o „prostia vegetală“, poemele lui Sainte-Beuve arată un „suflet singur, lingav şi morbid“, iar idealul „omului onest“ este „împodobit cu pene şi panglici“. Etc., etc. Unele afirmaţii lapidare sună a definiţii categorice: de exemplu, scrie,  despre Principesa de Clèves a Doamnei de la Fayette, că „este de la prima pînă la ultima ei filă un poem al orgoliului nobiliar şi al neînduplecatei iubiri de sine“; iar cînd, de pildă, afirmă „orice operă de mare importanţă este – cu ştirea sau fără ştirea autorului ei – o operă realistă“, ori cînd atrage atenţia că „este prerogativa oricărui adevărat poet“ să aibă o „veridicitate superioară“, sau cînd anunţă: „Critica este o muză austeră“, vocea auctorială sună a avertisment.
            Cea mai bună carte a Elenei Vianu este Moralişti francezi, la care a început să lucreze în noiembrie 1958 („M-am apucat de Moralişti“, îi scria ea lui Tudor Vianu în 2 noiembrie 1958, iar peste cîteva zile, în 11 noiembrie 1958, revenea: „Încolo, fac mereu ce ştii: cursuri, seminarii, «moralişti» şi alte fleacuri“). A lucrat la ea vreme de cîţiva ani, făcînd monografia „moralismului“ francez din secolele xvii şi xviii, de la Montaigne şi Pascal la Rivarol şi Joubert. Moraliştii... este o carte de filosofie, în care autoarea reface motivaţiile culturale, sociale şi psihologice ale „moralismului“, acest gen franţuzesc aparte, profund subiectiv şi, vorba autoarei, „pătimaş“. Este şi cartea la care a plătit cel mai greu tribut ideologic, deoarece a fost obligată să includă între factorii explicativi ai reacţiei morale ideea marxistă a luptei de clasă. Cu toate acestea, cartea (apărută în octombrie 1963) stă în picioare, căci calităţile ei – şi anume: informaţia bogată, acuitatea psihologică şi faptul că autoarea reuşeşte să învie în mod miraculos autorii despre care vorbeşte – sînt cu mult mai mari decît intruziunea acestui clişeu de epocă şi o salvează fără dificultate.
            Iar din ce a scris Elena Vianu, elocvente pentru stilul direct, încărcat de căldură şi inteligenţă al personalităţii sale, sînt scrisorile către Tudor Vianu: scrisori nepretenţioase, înţesate de informaţii cotidiene, directe. Împreună cu celelalte scrisori pe care membrii familiei Vianu le schimbau între ei, acestea mi-au dat imaginea unei doamne  încîntătoare, dintr-o lume intelectual-burgheză de un farmec nespus. 

 

Marta Petreu

Centenar Elena Vianu

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)