Mici tandreţi corozive

Ştefan Borbély

            Dacă doriţi să râdeţi în hohote şi să scăpaţi puţin de tensiunea grotescă a tranziţiei care ne încovoaie, cumpăraţi Epiderma de bazalt (Colecţia de mirări 2) a lui Mihai Dragolea de la Editura Limes (2011) şi savuraţi-i paginile pe îndelete, cel puţin la fel de hâtru şi de mucalit precum o face autorul, care este, în mod incontestabil, unul dintre puţinii umorişti puri şi delicaţi de care dispune în prezent literatura română, copleşită de mizerabilism şi de sexualităţi heterodoxe, galopante. Structural, Dragolea este undeva la mijloc între „simţul enorm“ şi „văzul monstruos“ ale lui I. L. Caragiale, cu o perspectivă ironic-corozivă împinsă mai degrabă înspre „drăgălăşeniile“ fostului client de la Gambrinus decât înspre râsul cavernos al colegilor săi de breaslă. Ceva din tandreţea epică a lui Creangă intră şi ea în această mixtură, medalioanele lui Dragolea (două-trei pagini, arareori patru) fiind eseuri concentrate de micropatologie cotidiană, surprinsă de regulă „într-o lume zăpăcită rău de tot de atâta tranziţie“, în rândul căreia zăpăceala de sistem generează zăpăceli de comportament şi de reacţie concatenate, autorul sesizând distrat şi cu simţurile acutizate la maximum paranoia blândă a vieţii noastre de fiecare zi, exhibată în gări şi în garnituri de tren insalubre, în pieţe unde se vând viguroase „salate bărbăteşti“ sau – la limita extremă – în alcovuri conjugale aparent cuminţi, împărţite cel mai adesea între bovarism şi duplicitate, cu accese de senzualitate bine drămuite, divizate între respectabilitatea socială şi dorul de ducă, noul „drog“ al românului de rând fiind acela de a-şi îndrăgi iubita lăsând-o pentru o alta, de a-şi iubi ţara părăsind-o şi de a-şi „exporta“ cât mai repejor copiii, ca marcă a standardului social şi a succesului.
            Regretatul Ioan Radin (Peianov) practica, înainte de Revoluţia din decembrie 1989, acest tip de proză hipertrofiantă, în care omul era surprins în clipa în care dădea iraţionalul peste el şi-l destabiliza isteric, indiciu al unei societăţi „cu capsa pusă“, care explodează în mici petarde jucăuşe, repede stinse înainte de a fi pârjolit esenţa. Protagoniştii lui Mihai Dragolea sunt „incendiaţi“ de evenimentele politice ale naţiei şi le dezbat „violent“, fiind „puşi pe jar“ – câteodată – de enormităţile debitate de Băsescu şi de Boc cel mic, dar cu ghioaga mare. Dacă însă cineva crede că vâlvătaia lor ar putea aduce şi oarecare purificare, se înşală profund: românului îi este dat să se perpelească la foc mic, să pună de incendii, dar minuscule. Deranjat sau călcat pe coadă, el explodează, ca în Chelia, capra şi câinii timoraţi (toate titlurile date de Dragolea sunt conjunctive, epice!), unde „damele din apropiere ţipă alert“, viaţa tihnită a unui compartiment de tren devine „un adevărat vacarm“ şi „atmosfera rămâne încărcată“, deşi incidentul care declanşase nebunia era unul cu adevărat minor, pe care o microcomunitate normală l-ar fi ignorat cu înţelepciune.
            Nu e cazul „spaţiului mioritic“, arată Mihai Dragolea: „românii e nervoşi“, devin patologici de la o clipă la alta, ca atunci când – de pildă – dezvoltă scenarii matrimoniale homerice, în favoarea câte unei Juliete nurlii şi bine promovate de expectanţa socială, pornită să arunce plasa peste un Romeo şovăielnic şi cam prea civilizat. À propos, nu numai amorezii retractili se numesc Romeo, ci şi câinii. Alte nume (tot de patrupede, fireşte): Rafael, Tony, chiar Hitler – dar aici e vorba, se pare, de o eroare de memorie. Stabilimente?: carmangeriile Cătina şi Transcrenguţa, sau, în alt loc, patiseria cu un nume mai blând, unde se serveşte „plăcinta «Frâna»“, spre stupefacţia înfometată a autorului, care primeşte imediat explicaţiile tehnice de rigoare: „stopează brusc foamea, ca o frână bună“. Nu mă pot abţine, în acest punct gastronomic esenţial al cronicii, să vă povestesc unul dintre motivele pentru care am fost obligat să amân savoarea intelectuală şi senzorială a volumului scos de Mihai Dragolea: aflându-mă într-un oraş din nordul etnografic al patriei noastre în zilele apariţiei sale, atenţia mi-a fost atrasă de câteva afişe postate la intrarea unor supermarketuri, pe care scria că în interior se vinde „carne de pui rasa uşoară“. Am tot stat să investighez fenomenul şi mi s-a explicat că găina – ca şi calul românesc patentat – este de trei feluri: uşoară, semigrea şi grea. Găina grea se cultivă numai în curţile generoase ale gospodăriilor săteşti; cea semigrea a fost un experiment pasager nereuşit, rămânând cea „uşoară“, diferenţa fiind făcută, de fapt, de calitatea furajelor cu care zburătoarea filiformă este hrănită. (În Occident i se spune înfometare sau stres avicol.)
             Prin peregrinările sale de navetist bonom şi foarte atent la „enormităţile“ blânde care i se perindă prin faţă, Dragolea nu a avut parte şi de găini uşoare, dar a evitat, cu uşoare delicii sibilinice, „pâinea cu ameliorări“ cu care a fost ispitit, sim¬plitatea lăuntrică fiind o calitate nostalgică pe care şi-o recunoaşte: retras la ţară după călătorii obositoare pe drumurile în general prăfuite ale patriei, el ar creşte capre şi bibilici, ar culege nuci şi s-ar uita printre sprâncene la Afrodite, corporalitatea feminină (nu devastatoare!) constituind unul dintre deliciile majore ale volumului. Partizanal, autorul preferă femeile „făcute din globuleţe“: „mignone“ în general (sau „femei-colibri“), cu „nuri glorioşi“, „sprijinite de o carnaţie jucăuşă şi promiţătoare“. „Toate numai gropiţe şi zâmbet“, femeile din prozele sale n-au dileme intelectuale adânci, dar citesc Hermann Hesse (cu doi n, totuşi...), pornesc vârtos, dis-de-dimineaţă, la „pescuit masculin estival“, cultivă pisici şi câini (fiecare pe potriva caracterului şi a elongaţiei bovarice...) şi sunt „frământate de problemele Europei“, pe care le ascultă după ce se uită, religios şi interiorizat, la telenovele.
            Sunt şi excepţii, de un excepţionalism hermeneutic prodigios, crescut pe tulpina plăpândă a „corectitudinii politice“: ca în Vişinul şi Harap-Alb, epoca aviară şi Spânul, nufărul şi baba, de pildă, unde o educatoare „primeşte sarcina“ de a elabora o lucrare în care să se demonstreze că Spânul din Harap- Alb este un „personaj pozitiv“, fiindcă aceasta este concluzia mobilizatoare la care au ajuns superiorii ei pe linie ierarhică în binecuvântata eră a lui political correctness, „întrucât contribuie la modelarea caracterului fiului de împărat“. Alte femei se repoziţionează – la o vârstă încă aparent ingenuă... – după „un şuvoi de căsătorii nu dintre cele mai reuşite“: patologia conjugală e la mare căutare în Epiderma de bazalt (titlul redă senzaţia de catifelare pe care i-o prilejuieşte autorului o piatră găsită în drum, folosită ulterior ca talisman), numai că, şi aici, dacă românul trăieşte o dramă, o face blând, molcom, ca dealul care se face vale, edulcorarea tragicului fiind, în percepţia epică a lui Dragolea, la ordinea zilei. Acesta e, de fapt, şi aspectul care-l separă de alţi „cotidianişti“ din spaţiul epic românesc, cum a fost deja amintitul Ioan Radin, la care isteria socială e expandată paranoic, incontrolabil, în tuşe uneori suicidare. Nu se întâmplă aşa la autorul Epidermei de bazalt: Dragolea este un contemplativ esenţializat, dar înţelegător cu oamenii şi cu micile lor racile. Poziţia lui predilectă este aceea a unui ironist de terasă, pregătit să sesizeze disfuncţionalităţi mărunte, dar nu abisuri, crevase adânci sau prăpăstii sufleteşti fără fund. Umanitatea lui e molcom zbuciumată: dacă femeile lui ameninţă retoric cu sinuciderea, o fac fiindcă nu le-a ieşit zacusca, nu fiindcă lumea n-ar merita să fie „consumată“ (cu „trăitul“ unele o duc la greu). La fel e şi cu bărbaţii, tandru răspândiţi între alcovul părăsit şi infracţionalitate: actori duplicitari ai relaţiilor complicate cu femeia sau cu coruptocraţia numită România, ei joacă rolul ipocrit al etalonului moral, dar se sting repede, epopeea „mădularelor obosite“ fiind absolut savuroasă în volum!
            Există un dezechilibru valoric în carte, prozele din partea secundă, în care apare şi un alter ego, numit Sebastian, fiind mai expeditive, deşi mâna fină a lui Mihai Dragolea se simte peste tot, ca atunci, de pildă, când glisează onomastic şi lexical de la o temă la alta, construind unele eseuri – ca muzician ce este! – prin tehnica de bază a „artei fugii“. Un exemplu, în afară de două medalioane cu „capre“ şi unul cu „ciori“?: repartizat după absolvirea facultăţii aproape de exorcista mânăstire Tanacu, la Muşata (în apropiere de Huşi), el se bucură în tihnă de muşcatele de la fereastră şi scrie, de unul singur, revista literară Muşeţelul, pe care o expediază amicilor. Nu era un samizdat, dar pe aproape: oricum, „organele“ devin vigilente şi amuşină...

 

Ştefan Borbély

Mici tandreţi corozive (Mihai Dragolea, Epiderma de bazalt (Colecţia de mirări 2). Cluj: Editura Limes, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)