Daniel Corbu

 

Nu-i nimeni s-alunge poeţii din cetate

Deşi poate nu-i nimeni s-alunge poeţii
din cetate
totuşi vă rog, prieteni ai mei:
De mă vor căuta arătînd fotografia sau
portretul-robot
sau poate o pagină cu versuri din Poema sfîrşitului
sau din Documentele haosului
spuneţi-le că nu m-aţi văzut
deşi cutreieraţi oraşul în lung şi-n lat
şi victorioşi ieşiţi din parcuri din cîrciumi
sau din muzee ale vechilor timpuri
sau din odăile unde iubiţi femei aprinse
ca nişte iepe de Pomerania – vorba bunului Ioanid –
spuneţi-le că nu mi-aţi văzut chipul.

Şi de vă vor întreba dacă-am vorbit vreodată
a lepădare de lume
voi să negaţi cu tărie
iar de vă vor întreba de instaurarea plictiselii
în unele unghere ale fiinţei mele
de oboseală, întristare sau lehamite
voi să le răspundeţi:
Poetul este al cerurilor şi al surîsului
şi bătăliile sale sunt ca ale bunului templier
iar profilul eroic de care vorbiţi
e doar platoşa de cuvinte înfăţişată-n
cîntecele sale – glorie a harului şi singura avere.

Iar de vor întreba dacă-aţi auzit
un plîns o hohotire sau dacă aţi întrezărit
vreo mîhnire ivită din binecuvîntate pricini
asemenea să negaţi
spunîndu-le că în lupta cu Neantul cel rău
victoriile mele vor triumfa
şi chiar dacă zilele mi-s adunături de
ne-mpliniri şi vise retezate
nevăzutele-mi aripi de ceaţă
cu iubire acoperă sanctuarele oraşului
şi întotdeauna Poezia ia locul absenţei.

Daniel Corbu

Nu-i nimeni s-alunge poeţii din cetate

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)