Daniel Corbu

 

Maşina de inventat idealuri

Aproape că spusesem toate cuvintele
împuţinîndu-mă
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.

Mi se părea că aud gongul din cer
semn că se-apropie corăbiile cu prieteni
din Ordinul Metaforei
şi mi se părea că Dumnezeu mă priveşte
prin lucarne fierbinţi.
Dar seara a venit un fel de înger
stătea chircit pe singurul fotoliu din camera mea
un înger zgribulit şi tăcut.
Şi pe cînd cineva îmi făcea semne din sicriul prea strîmt
îngerul palid repeta refrenul acela aulic al
concordiei omeneşti
ce umblă tuturora prin creier la cea mai nepotrivită oră.
I-am spus îngerului:
Tu n-auzi că noapte de noapte cineva sapă
în mine-un mormînt
şi nu auzi neodihna cum îşi desfăşoară corpuştii
pe amorţitele căi ale aşteptării?

Atunci el a scos din sîn un ghemotoc
de fire-ncîlcite de toate culorile
„Pentru că nu excelezi în gîndirea abstractă
priveşte, aceasta e Spaima!“

I-am spus îngerului cel zgribulit şi abulic:
Nu vezi cum atîrn de crucea cuvintelor
de parcă-aş atîrna de păcatul primordial?
Toţi iubiţi păsările doar păsările care
mor cîntînd
dar nu vezi cum zi de zi mă surp
şi deodată
de greutatea unui cuvînt voi muri?

Aproape că spusesem toate cuvintele
împuţinîndu-mă
şi priveam printre gene cum îmi mor
secundele unui alt timp unei alte lumi.

Daniel Corbu

Maşina de inventat idealuri

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)