Revoluţia Maghiară, Imre Nagy şi deloc „renegatul“ Ion Iliescu


Vladimir Tismăneanu


            „The past is never dead, it is not even past“, aceste cuvinte ale lui Faulkner, citate de Hannah Arendt în cartea ei Between Past and Future, captează natura complicată, tensionată, adeseori spinoasă a raportului dintre istorie şi memorie. Acum 55 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revoluţia Maghiară. În iunie 1958, în urma unei înscenări judiciare, liderul revoluţionar Imre Nagy a fost condamnat la moarte şi spânzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase şi mai sfâşietoare texte ale sale. În 1956, blocul sovietic se cutremura din temelii, întregul sistem îşi dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega văzând cu ochii. Mişcarea revoluţionară maghiară, catalizată de aceea din Polonia, a fost condusă de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au născut experimente de democraţie directă sub forma consiliilor muncitoreşti, prefigurarea a ceea ce avea să fie mişcarea sindicală independentă şi autoguvernată „Solidaritatea“ din Polonia.
            Liderul Comitetului Naţional al celui de-al doilea district, o organizaţie născută spontan şi care formula revendicări tot mai radicale, apoi al unui Comitet Revoluţionar Naţional, a fost József Dudás, un personaj în a cărui psihologie se contopeau elemente de condotier, de aventurier, de iluminat, de martir, de tribun, de desperado. Dacă Georges Sorel, autorul Reflecţiilor despre violenţă, ar fi apucat să trăiască momentul Revoluţiei Maghiare, probabil că l-ar fi elogiat pe József Dudás. Originar din Transilvania, membru al pcdr în ilegalitate, arestat, închis, ajuns în Ungaria, trimis în România după război, întemniţat sub acuzaţia că fusese informator al Siguranţei, Dudás a adus în revoluţie ceea ce un autor francez numea „minuscula sămânţă a nebuniei“ ori, mai exact spus, a unei imaginaţii sociale nelimitate, neînlănţuite. După înfrângerea revoluţiei, Dudás a acţionat în clandestinitate, a fost capturat, judecat sumar şi executat. Consiliile născute în acele zile de euforie revoluţionară, inclusiv Consiliul Muncitoresc al Budapestei, condus de Sándor Rácz, erau înrudite cu cele de la Kronstadt, lichidate de bolşevici în martie 1921, ori cu cele din Catalonia Războiului Civil spaniol (Lendvai, 2008, p. 109-117). Aşa le-a privit Hannah Arendt şi nu greşea.
            Revoluţia s-a identificat, cel puţin în prima ei fază, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care îndrăznise, după moartea lui Stalin, să propună o liberalizare internă. Nagy şi susţinătorii săi au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. În cele zece zile cât a condus cele două guverne ale Revoluţiei Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politică, a rupt radical cu stalinismul şi a permis Ungariei să devină o autentică republică a cetăţenilor. A sfidat colosul sovietic şi pe servitorii acestuia din aşa-zisele democraţii populare, inclusiv România. În final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Léon Blum decât de oricare dintre versiunile leniniste, inclusiv cea a lui Tito. A acceptat pluralismul şi a renunţat la monopolul puterii. Cum observa fostul aghiotant al lui Tito, marele apostat Milovan Djilas, într-un text apărut la mijlocul lunii noiembrie 1956 la New York, în revista The New Leader, tot aşa cum divorţul lui Tito de Moscova a însemnat o lovitură mortală dată imperialismului sovietic, Revoluţia Maghiară a declanşat începutul sfârşitului comunismului.


Fenomenologia ereziei

            Nimic similar nu s-a întâmplat în România, nici în 1956, nici în 1968, anul „Primăverii de la Praga“, nici în 1989. Problema comunismului românesc, între altele, este că nu a fost nicicum apt să genereze un curent revizionist marxist. Privind înapoi, cu beneficiul a ceea ce ştim astăzi, asemenea direcţii reformatoare aveau prea puţine şanse de succes. Comunismul de sorginte leninistă (iar altul nu a existat vreodată ca practică politică statală) era intrinsec ostil pluralismului. Ceea ce nu a însemnat că dorinţa de a liberaliza sistemul era neapărat una absurdă. Pentru a afla natura incurabilă a maladiei, trebuiau încercate unele presupuse remedii. Iar ironizarea fals sagace a acestor tentative nu face decât să dovedească lipsa de comprehensiune şi chiar o stranie cecitate istorică. Nimic nu au detestat comuniştii mai mult decât eforturile de a depăşi vechea matrice bolşevică şi de a împăca socialismul cu democraţia.

            Imre Nagy (1896-1958) a fost iniţial un comunist convins. Trebuie spus acest lucru în raport cu absolutiştii morali de ieri şi de azi care afirmă că un comunist este prin definiţie sortit să rămână înţepenit în formula sa mentală originară. O ştim din atâtea cazuri, de la Koestler până la Kolakowski, că lucrurile nu au stat astfel. Mai întâi la Moscova, unde s-a aflat într-un lung exil după eşecul dictaturii lui Béla Kun, apoi la Budapesta, după 1945, Nagy a înţeles că sistemul stalinist era în esenţa sa criminal şi barbar. Era cu atât mai periculos cu cât pretindea să fie expresia umanismului desăvârşit. Nagy a făcut în perioada emigraţiei în urss compromisuri penibile. A acceptat chiar să devină, pentru câţiva ani, informator al nkvd-ului. Şi totuşi, în pofida acestor abdicări, a îndrăznit, atunci când s-a ivit prilejul, să propună o altă logică decât aceea a monolitului inchizitorial. După moartea lui Stalin, între 1953 şi 1955, ca prim-ministru al Ungariei, Nagy a susţinut „noul curs“. S-au deschis porţile închisorilor şi lagărelor. Lumea a putut în fine să respire mai uşor. Unii torţionari, inclusiv Gábor Péter, fostul şef al Securităţii, au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi. Asemenea lucruri erau de negândit la Bucureşti, unde puterea continua să jure pe cel mai dur stalinism. Liderul stalinist Mátyas Rákosi a apelat la patronii săi de la Kremlin pentru a se debarasa de incomodul său rival. Luptele la vârf din Biroul Politic sovietic s-au soldat temporar cu înfrângerea lui Nagy şi a grupului său de revizionişti marxişti (între care Miklós Gimes, Ferenc Donáth, Géza Losonczy şi Miklós Vásárhelyi). Între timp, acest curent eretic se dezvolta în mişcarea comunistă mondială, cu sprijinul direct al lui Tito. La rândul lor, Mao, Dej, Hoxha, Ulbricht, Thorez şi alţi stalinişti înverşunaţi au privit revelaţiile lui Hruşciov de la Congresul al xx-lea al pcus drept o impardonabilă trădare. Şocul însă a fost enorm. Intelectualitatea critică, inclusiv atâţia foşti stalinişti care vedeau acum lumina, s-a revoltat împotriva minciunii totalitare. Scriitori ca Tibor Déry, Tamás Aczel şi Gyula Hay, cunoscuţi pentru opţiunile lor marxiste, au aderat la programul lui Nagy. Celebrul filosof marxist Georg Lukács, exilat în urss ani îndelungaţi, revenit în Ungaria în 1945, a devenit ministrul culturii în guvernul revoluţionar. Ceea ce nu i-a împiedicat pe stalinişti să vorbească despre „contrarevoluţie“.
             Iată ce scria N. Steinhardt în Jurnalul fericirii despre Imre Nagy, o analiză luminoasă şi caldă a rupturii cu minciuna totalitară şi a curajului de a reabilita etica revoltei:

            Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist […] Înlăuntrul omului ăstuia […] se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul.

            Această transfigurare, prefacere, metanoia, epifanie, deşteptare, cum vreţi să-i spuneţi, este cheia revizionismului marxist şi a rebeliunii sale împotriva Marelui Inchizitor. În iunie 1958, cum scria Albert Camus, „Nagy nu a fost judecat, a fost asasinat“.


Adevăr şi libertate

            Despre Revoluţia Maghiară din octombrie-noiembrie 1956 putem spune, precum Hegel despre Revoluţia Franceză, că a fost un superb răsărit de soare. Imre Nagy a ajuns la conducerea Ungariei ca urmare a unei revoluţii populare şi democratice. Scopurile acestei mişcări sociale de masă au fost, înainte de orice, emanciparea de sub jugul colonial sovietic şi redobândirea autonomiei de către societatea maghiară, recucerirea suveranităţii poporului (o teză dezvoltată în scrierile lor de Ágnes Heller şi Ferenc Fehér, exponenţi, în anii ’70, ai Şcolii de la Budapesta de marxism critic). A fost o revoltă a intelectualilor şi studenţilor. Şi, cum spunea Raymond Aron, ceea ce a făcut Nagy a fost să reabiliteze adevărul ca esenţă a libertăţii umane. Putea să meargă în altă direcţie, pactizând cu forţele staliniste. Se bucura de un imens prestigiu, era premierul legal al ţării (după 25 octombrie). În schimb, cu eroic curaj, a mers înainte, pe drumul democraţiei şi independenţei. Nu ca Nicolae Ceauşescu, pentru care îndepărtarea de Moscova era şansa construirii unui neofeudalism tribalist şi şovin. A crezut în promisiunile unor camarazi de partid precum János Kádár, el însuşi fostă victimă a terorii staliniste, şi a plătit scump pentru această naivitate. Şi-a apărat ideile cu nobleţe şi generozitate. Când s-a pus problema, după ce a fost forţat să trăiască cu domiciliu forţat la Snagov, în România, să-şi recunoască „erorile“, Nagy a refuzat să cedeze.
            În pofida presiunilor făcute asupra lui de kgb şi de oamenii sovieticilor din România (Dej, Bodnăraş, Borilă, Valter Roman, Aurel Mălnăşan, Iosif Ardeleanu), Nagy s-a menţinut pe poziţia că Revoluţia Maghiară a fost justificată politic, social şi moral. A respins cu indignare acuzaţiile proferate de neostalinişti şi a înţeles că însuşi Hruşciov, oricât a încercat să pozeze în reformator, nu putea să rupă complet cu sistemul căruia îi datora totul. Meritul lui Nagy este că a permis resurecţia societăţii civile, după atâtea înjosiri şi umiliri. A fost un politician dintr-o speţă aparte: a celor care resping machiavelismul şi bizantinismul. A avut principii şi a fost ucis pentru că nu a vrut să le terfelească. Conform analizei lui Paul Lendvai, asasinatul cu pojghiţă judiciară din 1958 a fost de fapt ordonat de János Kádár, quislingul maghiar, care nu putea suporta ideea unui Nagy în viaţă, chiar dacă după gratii. Când rostim judecăţi categorice pe tema trecutului, când spunem că toţi marxiştii au fost responsabili pentru ororile comuniste, ar merita să ne gândim şi la acest om. Nagy a fost spânzurat la Budapesta pe 16 iunie 1958 pentru că a crezut în ideea că libertatea tuturor este o farsă în absenţa libertăţii fiecărui om în parte. Marea sa lecţie este că niciun scop, chiar şi unul sacralizat în religiile seculare, nu justifică utilizarea mijloacelor abjecte, violente, barbare, criminale. O lecţie pe care Gheorghiu-Dej nu avea cum să o priceapă. Prim-secretarul cc al pmr citea cu atenţie notele informative privitoare la discuţiile purtate cu Nagy la Snagov de către emisarii pmr, adică ai kgb. Într-o şedinţă de Birou Politic, Dej spunea că mai întâi trebuie interogat Nagy, după care va fi spânzurat de limbă. Când Nagy afirma disperat „Arestaţi-mă şi spânzuraţi-mă“, Dej nota cinic şi vindicativ: „Ştii ce te aşteaptă“.


Un leninist impenitent: Ion Iliescu nu este un „renegat“

            Acum câteva cuvinte despre Ion Iliescu. Sunt convins că în anii formării sale bolşevice, Iliescu a citit cu admiraţie pamfletul lui Lenin „Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky“. Pe Imre Nagy l-a considerat, în spiritul liniei pmr, un „renegat“, iar Revoluţia Maghiară a socotit-o o „contrarevoluţie“. Pentru Iliescu, Nagy a fost de fapt un trădător. Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalităţilor politice în marile rupturi care au determinat prăbuşirea sovietismului. Deşi în dialogul purtat cu el în 2003 am adus în discuţie numele lui Imre Nagy, Iliescu a preferat să se abţină de la o judecată de valoare. Pentru Dubček a avut cuvinte de preţuire, acesta rămăsese comunist. În mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgresiune, anulase tabuul rolului conducător al unui partid predestinat, în virtutea „legilor istoriei“, să oblige milioane de oameni să-i urmeze programul utopic. Având de ales între logica aparatului şi chemarea străzii, Nagy a mers cu strada. A plătit cu viaţa pentru această opţiune, un pariu existenţial care a răscumpărat, cred, păcatele tinereţii. Nu întâmplător, în Jurnalul fericirii, cum spuneam, Nagy este singurul comunist (ori, mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt îşi mărturisea admiraţia. Ion Iliescu a procedat exact invers. După 22 decembrie 1989 şi în ianuarie 1990, în acele săptămâni cruciale pentru destinul democraţiei româneşti in statu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanşardă a nomenclaturii, reconstituirea poliţiei secrete, atacurile împotriva formaţiunilor democratice şi a societăţii civile. Omul ucis, alături de trei dintre camarazii săi cei mai apropiaţi, în iunie 1958, la Budapesta, a avut curajul să se despartă de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi şi comploturi.
            În timpul detenţiei de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o nouă viziune despre relaţiile dintre statele socialiste, complet opusă hegemonismului sovietic, dar şi o filosofie politică opusă autoritarismului iacobin de sorginte leninistă. Era vorba de o viziune nonmaniheistă, eliberată de constrângerile procustiene ale „spiritului de partid“ (partiinost). Nagy a acceptat compromisul politic în chip onest, nu ca un subterfugiu menit să asigure recuperarea ulterioară a poziţiilor pierdute. A renunţat la pretenţia omniscienţei şi la ambiţia infailibilităţii cognitive, proprii totalitarismului. În limbajul adversarilor săi, a devenit un „renegat“. Spectrul lui Nagy îi va fi urmărit nu doar pe Hruşciov, Kádár, Iuri Andropov (ambasadorul sovietic la Budapesta în timpul revoluţiei), Ferenc Munnich, Dej, Ceauşescu, Valter Roman, dar şi pe Iliescu, cel care, între 1956 şi 1960, a făcut carieră în organizaţia comunistă de tineret, alături de Virgil Trofin, organizând pogromuri politice împotriva studenţilor rebeli. Dej, Apostol, Bodnăraş, Chişinevschi, Miron Constantinescu, Constantin Pârvulescu, Răutu, Ceauşescu, Drăghici, Moghioroş, Chivu Stoica, János Fazekas, Coliu, Sălăjan, toţi aceşti pigmei propulsaţi şi ţinuţi în funcţii de sovietici, se temeau de „virusul liberalismului stihinic“. Se detestau între ei, dar făceau corp comun când era vorba de „apărarea cuceririlor socialiste ale poporului“, adică de apărarea scaunelor lor. Nu puteau suporta vântul de libertate care sufla dinspre Ungaria. În acest climat s-a „călit“ politic Ion Iliescu. Printre foarte puţinii care s-au opus arestărilor de studenţi au fost, se pare, academicienii Ilie Murgulescu, Coriolan Drăgulescu şi Tudor Bugnariu, membru corespondent al Academiei rpr, motiv pentru scoaterea lor de la Ministerul Învăţământului (informaţie oferită de dl Pavel Ţugui, fostul şef al Secţiei ştiinţă şi cultură a cc al pmr, în memoriile sale).
            În anii cât a fost preşedinte, Iliescu a învăţat retorica democratică, dar angajamentul său antitotalitar a rămas unul strict formal. Mentalul său este impregnat de sumbre viziuni legate de forţe „duşmănoase“; continua să-şi stigmatizeze inamicii, să desfigureze adevărul istoric şi să se opună decomunizării veritabile. Utopiile politice sunt exacerbarea consecvenţei, paroxismul şi patologia acesteia. Cel care este un true believer nu admite decât propriile „adevăruri“. Ca şi în tinereţe, Iliescu rămâne convins de preceptul leninist: „care pe care“. De-o parte îngerii (socialismului), de cealaltă demonii (capitalismului). Psihologic, politic şi moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.


Sugestii bibliografice
Aron, Raymond. The Meaning of Destiny. In Tamas Aczel, ed., Ten Years After: The Hungarian Revolution in the Perspective of History, 19-31. New York: Holt, Rinehard and Winston, 1966.
Cătănuş, Dan şi Vasile Buga, coord. Lagărul comunist sub impactul destalinizării. Bucureşti: Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2006.
Congress for Cultural Freedom. The Truth about the Nagy Affair: Facts, Documents, Comments. Cu o prefaţă de Albert Camus. London: Seeker & Warburg/Praeger, 1959.
Feher, Ferenc şi Agnes Heller. Hungary 1956 Revisited: The Message of a Revolution. A Quarter of a Century After. London: George Allen & Unwin, 1983.
Fejtö, François. Behind the Rape of Hungary. Prefaţă de Jean-Paul Sartre. New York: David McKay Company, 1957.
Gati, Charles. Failed Illusions: Moscow, Washington, Budapest, and the 1956 Hungarian Revolt. Washington, D.C.: Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2006.
Hay, Gyula. Born 1900: The Autobiography of Julius Hay. Prefaţă de Arthur Koestler. Sparks: A Library Press Book, 1975.
Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu: Marele şoc din finalul unui secol scurt. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004.
Jela, Doina şi Vladimir Tismăneanu, coord. Ungaria 1956: Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist. Bucureşti: Curtea Veche, 2006.
Lendvai, Paul. One Day that Shook the World: The 1956 Hungarian Uprising and Its Legacy. Princeton: Princeton University Press, 2008.
Meray, Tibor. Thirteen Days That Shook the Kremlin: Imre Nagy and the Hungarian Revolution. New York: Praeger, 1957.
Nagy, Imre. Însemnări de la Snagov: Corespondenţă, rapoarte, convorbiri. Studiu introductiv de Ileana Ioanid. Iaşi: Polirom, 2004.
Paetzke, Hans Henning, ed. Budapest. Trente ans plus tard: Entretiens avec les animateurs de l’opposition democratique hongroise. Precedat de Ecoutez-les! de Yves Montand şi Tibor Tardos. Paris: Editeur Joseph Clims, 1986.
Rainer, János. Imre Nagy: A Biography. London: I. B. Tauris, 2009.
Tismăneanu, Vladimir. Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc. Traducere din engleză de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, postfaţă de Mircea Mihăieş. Iaşi: Polirom, 2005.
Tismăneanu, Vladimir. Reinventarea politicului: Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel. Traducere din engleză de Alexandru Vlad, studiu introductiv de Dan Pavel. Ediţia a 2-a. Iaşi: Polirom, 2007.
Tismăneanu, Vladimir. By the Tongue. Recenzie a cărţii lui Paul Lendvai One Day that Shook the World. Times Literary Supplement, 8 septembrie 2008.
Ţugui, Pavel. Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Bucureşti: Editura Ion Cristoiu, 1999.

 

Vladimir Tismăneanu

Revoluţia Maghiară, Imre Nagy şi deloc „renegatul“ Ion Iliescu

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)