Un bilanţ regal


Ovidiu Pecican

             Discursul regelui Mihai I în Parlamentul României republicane marchează, în felul lui, o piatră de hotar. Tot aşa a fost, bunăoară, şi prima vizită a unui preşedinte american în Bucureştiul de după căderea comunismului sau sosirea la Bucureşti a primului papă ajuns aici în decursul istoriei. Toate aceste evenimente ar fi fost imposibile în vremea domniei comunismului ateu sprijinit de Kremlinul roşu şi au părut improbabile destul timp chiar şi după căderea dictaturii lui Ceauşescu.
             Şi în viaţa suveranului ele au părut astfel, de vreme ce Maiestatea Sa şi-a început discursul menţionând că „Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului“. Din alt unghi, agenţia Reuters observa acelaşi lucru, notând că regele Mihai I este „cel mai bătrân fost monarh din Europa şi unul dintre ultimii supravieţuitori dintre şefii de state din cel de-al Doilea Război Mondial“.
             Faptul aminteşte că, împlinind nouă decenii de viaţă, regele tezaurizează, prin însuşi acest fapt, ca şi prin locul său în ierarhia socială românească a ultimului secol, o experienţă de durată, cu destule schimbări importante pentru destinul naţiunii din care facem toţi parte. Regele poate vorbi, din proprie experienţă, despre prima lui guvernare – pe când era copil – şi de cea de a doua, când devenise un tânăr în toată regula; despre experienţa formării lui în democraţie şi, apoi, în dictatura propriului tată; despre rolul de fundal jucat în vremea dictaturilor legionară şi antonesciană, cu excesele lor criminale; despre patronarea – fie şi formală – a campaniei din Răsărit, ca şi despre iniţierea celei către Vest; despre instalarea lui la cârma ţării, prin arestarea militarului dictator; despre coabitarea cu tancurile sovietice şi cu primele guverne dominate de comunişti; despre episodul abdicării sub şantaj şi despre lunga şi amara experienţă a exilului; despre tentativele de revenire în România şi alungarea lui în timpul lui Ion Iliescu şi Petre Roman; despre reconcilierea cu Iliescu şi redobândirea anumitor bunuri în România... Toate acestea însumează o experienţă politică şi de viaţă de o bogăţie şi o complexitate inestimabile prin durata, natura provocărilor şi tipurile de răspuns pe care le implică; un adevărat tezaur istoric, a cărui împărtăşire – deocamdată parţială şi preferenţială – contează pentru fiecare dintre noi.
             Sunt doar câteva dintre motivele care fac interesantă prezenţa lui Mihai I astăzi pe cea mai importantă scenă a ţării, la tribuna legislativului. Şi toate spun, de fapt, că unicitatea acestui prilej implică saltul dincolo de prejudecăţi şi acceptarea tacită a exigenţei că înainte de a judeca şi a da verdicte se cuvine ascultată depoziţia oricărui martor la o desfăşurare de evenimente atât de răsfirată.
             „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru“, spune chiar regele, fără a angaja însă în discurs recapitulări ale experienţelor enumerate mai sus. În parte şi selectiv a făcut-o deja în diverse împrejurări anterioare. Ceea ce împărtăşeşte el de astă dată este o reflecţie mai generală şi mai sublimată; un desen de mare simplitate, sever. În acelaşi timp însă, proiecţia monarhului asupra ţării nu lasă îndoială în privinţa raportului dintre moştenirea trecutului şi timpurile ce vor veni: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri“.
             Scrutând astfel viitorul, făcând din el ţinta bilanţului prezentat în faţa ţării, regele şi-a formulat, probabil, verdictele cu toată răspunderea. În tinereţe autor al planului utopic de a răsturna alianţa nefericită cu fascismul şi de a restaura, fie şi cu complicitatea comuniştilor, democraţia, ultimul rege al României s-a oprit acum în mod firesc, în reflecţiile prezentate în faţa aleşilor noştri, cu prudenţă şi scepticism, la politică şi democraţie. „Politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor statului.“ La fel, „instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!“ Ori: „Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi“.
             Reflecţii de felul acestora pot apărea numai prin îmbinarea experienţei nemijlocite, presărate cu victorii şi înfrângeri, cu meditaţia stăruitoare asupra subiectului. Comparate cu unele dintre eseurile lui Montaigne sau cu câteva dintre maximele lui La Rochefoucauld, ele s-ar plasa într-un orizont mai potrivit de înţelegere decât în parlamentul democrat al finalului de an 2011.
             În lumina acestor estimări, critica regală a prezentului românesc este neconcesivă şi exactă. Întâi, nu avem o axiologie viabilă: „vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românească“. Apoi: „Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul-plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989“. În fine, „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos“.
             Cu două decenii în urmă, fără a fi regalistă, dar pregătită să participe la restaurarea adevărului şi la adâncirea democraţiei participative, revista proaspăt înfiinţată Apostrof publica în exclusivitate o mărturie a regelui Mihai I al României despre 23 August 1944. Redacţia socotea că prilejul unei revoluţii este bine-venit pentru a elimina petele albe din trecut printr-o mai bună cunoaştere. A publica textul Maiestăţii Sale era cu atât mai recompensant, cu cât, în cazul dat, era vorba tocmai despre autorul schimbării spectaculare de orientare politico-militară şi diplomatică a României.
             Astăzi, Apostroful întâmpină cu acelaşi nedezminţit interes discursul suveranului, salutând înţelepciunea şi luminile aduse prin cuvintele sale şi văzând în meditaţia lui un izvor de mai bună pricepere a timpului în care trăim.

 

Ovidiu Pecican

Un bilanţ regal

» anul XXII, 2011, nr. 11 (258)