Poeme de Luca Cipolla

***

Sunt urzica dintr-o recoltă
ce durerea lâncedă nu o cuprinde;
sunt nisip pe dalele
pe care un car îl brăzdează în trecerea sa;
piele aspră la întoarcere
unde soarele este fiere şi pedepseşte membrele mele;
dar mă gândesc la acea piatră smulgându-se contrastului,
din cauza vântului,
pentru marele astru.


Bărăgan

Acum nu rămâne decât să închid ochii
şi să respir încet
pentru că vreau să te simt,
primăvară,
şi să te îmblânzesc,
frumoasă şi gitană cum eşti
şi distantă,
şi platoşa ta de mister şi de sticlă
se dizolvă
în apusul care te întâmpină,
în apusul care îmbracă drumul tău...

... şi era frontiera,
era roua de pământ fertil...
râul frângea deja iluziile mele
şi vestul se reliefa în depărtare
unde primele piscuri carpatice îmi vorbeau de acasă...
vara era departe,
dar de acel pământ şi de acele pietre
mi-aş fi zdrobit în continuare mâinile...
rămân amintirile
şi câteva zile în plus
dăruite timpului care se scurge.


Apus

Simplu ca un abandon,
ademenitor ca o chemare,
muza cântecelor de vecernie,
nobila certitudine,
elementara vremelnicie,
spic de grâu în mai,
trandafir purpuriu, floare de lotus,
rezonanţa armonioasă a celestului păr de cal
blond-cârmâz...
Cerul se stinge,
pământul zace
în aspra savoare a sfârşitului de zi
şi tu, legănată de vrajă,
visezi, prietena mea.

Absorbită, dintre crini culeasă,
ce ardoare te contemplă?
Tăcerea găseşte voce
unde suflet de piatră te îngroapă.
O fi pace sau poate război?
O fi ca şi cum aş trage în ceaţă?
Dar tăcerea te seduce şi orbita deviază,
deja înălţată şi imaculată,
din acei crini ridicată.
Şi devii primăvară...

Acestea sunt zilele care separă de nimic
şi îmblânzesc sufletul de apă
care curge şi tot curge
maluri egale de lemn şi piatră...
până să te întâlnesc pe tine.

Poate o virgulă în cartea timpului,
un entuziasm atins de puţin,
repus în acel colţ secret de stradă.
Poate luna, strada, luminile
de pe colinele vii care cheamă încet...
Poate a gândi la acestea, contrastul
care din trecut cheamă
ca un ecou...
şi încă a mai spera, mereu.

Precum risipirea...
piramide de lumină din veşmântul care se întrezăreşte,
aer ruginit în praful unui sentiment,
lacrimi calde din lungul drum.
Unde câinii latră puţin
şi femeile sunt desculţe
te caut,
şi noaptea îmi seamănă
în adăpostul pe care ni-l oferă,
în misterul care o înfăşoară.

Să culeg orele, minutele, secundele
precum firele de nisip
şi să le vărs în inimă
astfel încât mereu să-mi aparţină.
Iată acel pământ
apărând la fereastră
ca şi cum era un salut al tău sau un semn
printre genele umede,
şi momentul acela destinul meu...

Briza fertilă nu reface
pielea uscată
şi necunoscuta se mişcă înăuntru
precum cântecul de sirenă
printre cruci,
dar înăuntru cheamă la viaţă
o mângâiere, spic de grâu,
acest pământ fără speranţă
ca mine.

Aşa,
orbit de lună
şi sedus de spiritul incert al făcliilor,
mă jucam cu gândurile
unde doar liniştea liberă mă împiedică.
Unde este acum pacea aceea?

Ştii să mă confunzi,
din acel moment ştii să mă completezi...
Cândva poate ai fi plâns,
m-aş fi deschis ţie precum frunza primăvara,
astăzi nu,
azi eşti tu,
simpla poezie.

 

Luca Cipolla

Poeme de Luca Cipolla

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)