Nevoia de diortosire


Alexandru Ciolan

            În numărul 250 (3/2011) al revistei Apostrof, sub pretextul că se ocupă de recent apărutul volum al unui profesor de liceu şi consilier cultural judeţean (bistriţeanul Andrei Moldovan, Mâhnirile limbii române, Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2011), Ovidiu Pecican bate câmpii despre „Limba română la vaduri şi strâmtori“, comiţând câteva siluiri ale limbii române, ale logicii şi ale adevărului (fie el şi ştiinţific). Octavian [sic!] Pecican ar fi trebuit să ştie că, scriind pe marginea unei cărţi de cultivare a limbii, se expune riscului de a cădea sub ochi avizaţi de filolog.
            Ovidiu Pecican o scrânteşte încă din prima frază a articolului, când ne aduce la cunoştinţă că Andrei Moldovan, autorul Mâhnirilor…, „a semnat, din 2005 încoace, o rubrică revuistică asemănătoare cu cea a Rodicăi Zafiu din România literară“. Să pui alături un nume care evoluează în liga judeţeană şi altul din liga naţională, sugerând că fac cam acelaşi lucru, este cel puţin o nedelicateţe. Îi cerem scuze domnului Andrei Moldovan, pe care nu-l cunoaştem, dar suntem siguri că se simte şi domnia sa jenat de gafa lui Ovidiu Pecican şi, încă şi mai jenat, de prezentarea sa ca semnatar al unei „rubrici revuistice“. Revuistic, pentru Ovidiu Pecican (a mai folosit adjectivul şi în alte texte) ar trebui să însemne „de revistă, al unei reviste, al unei publicaţii periodice“. Or, revuistic trimite la un spectacol de revistă, de varietăţi. Cuvântul se poate să fi fost format în română, din revuist „autor, creator de spectacole de revistă“ (împrumut din francezul revuiste, cu acelaşi sens) sau să vină direct din franceză, unde revuistique, neatestat de dicţionarele curente, este totuşi folosit ocazional. Nu este primul cuvânt cu care se întâmplă ca, din necunoaşterea sensului exact, etimologic, să ia naştere, prin asocierea cu un omonim, sensuri improprii care sfârşesc prin a birui – modist este în zilele noastre un „creator de modă“ şi doar câţiva cunoscători mai ştiu că însemna, la origine, „confecţioner de pălării de damă“; locaţie a devenit „loc“ şi rămâne „chirie“ doar pentru jurişti şi economişti etc. Ovidiu Pecican poate respira uşurat, nu e singur. Compania în care se situează ar trebui să-l facă, însă, incompatibil cu… „revuistica“ (vorba sa!) în probleme de limbă.
            Să nu ne împiedicăm însă de un simplu cuvânt, căci… cuvântul din poveste înainte mult mai este. Aproape că nu e paragraf al textului cu pricina care să nu se ceară comentat.
            Paragraful de prezentare a autorului Mâhnirilor vorbeşte şi despre „evoluţiile neomologabile de ultimă oră înregistrate în folosirea idiomului nostru de sorginte latină, cu adaosuri slave“. Sub adjective, adverbe şi glosări apoziţionale se ascunde, în acest fragment de frază, o eroare: limba română nu este decât pentru uzul propriu al lui Ovidiu Pecican un idiom „de sorginte latină, cu adaosuri slave“, oamenii serioşi se duc la definiţia genealogică a lui Alexandru Rosetti, cu care începe monumentala Istoria limbii române: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman […] din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre“ (ed. definitivă, 1986, p. 75).
            Confirmând una dintre Legile lui Murphy, că „un lucru care începe rău sfârşeşte şi mai rău“, primul paragraf al articolului se termină semnalând „deplasarea interesului autorului către buna funcţionare a instrumentului în interiorul căruia se naşte literatura română“, văzută ca „o sanitară întoarcere către esenţe şi rădăcini, deopotrivă“. Aferim! Dar… staţi puţin… cum adică „buna funcţionare a instrumentului în interiorul căruia se naşte literatura română“…??? limba română e un instrument sau o maternitate…??? şi instrument, şi matrice nu poate să fie…
            Paragraful al doilea începe, olimpian-concesiv, cu: „Adevărul este că oficiul pe care îl îndeplinea în vremuri mai austere faimosul lingvist Alexandru Graur necesită, în condiţiile liberalizării de după comunism, o provocare mult mai mare şi mai alertă“. Fraza este atât de aiuritoare, încât trebuie să o analizăm pe bucăţi. „Vremurile mai austere“ ale faimosului lingvist Alexandru Graur… La ce va fi vrând să trimită „austere“…? La foamea şi frigul îndurate de români…? La tonul general al presei, care era ţinut sub control…? Greu de spus… Şi cu atât mai greu (de înţeles) este „provocarea“ „mult mai mare şi mai alertă“ pe care o „necesită“, în zilele noastre, „oficiul“ faimosului lingvist Alexandru Graur. Provocare alertă? Oficiul de cultivator al limbii necesită o provocare? Ah! am priceput! Ovidiu Pecican voia, de fapt, să spună că provocările cărora trebuie să le răspundă în zilele noastre „oficiul“ sunt mai numeroase decât înainte de liberalizarea postcomunistă. De acord, dar de ce nu a spus-o clar şi inteligibil…?
            „Suntem, de-acum, în epoca victoriei drastic [sic!] a comunicării globale“, continuă, autoritar, Ovidiu Pecican. Dar iarăşi trebuie să exclamăm: Staţi puţin! – „Victorie drastică“…? O victorie poate fi netă, clară, categorică ori, dimpotrivă, chinuită, controversată, norocoasă. Împerecherea substantivului victorie cu adjectivul drastic este proprie publiciştilor sportivi, care nu constituie decât prin câteva excepţii modele de exprimare...
            Este, continuă netulburat Ovidiu Pecican, epoca „intrării în simultaneitate a întregii lumi prin intermediul computerului, sateliţilor, radarelor, telefoniei mobile, internetului, a reţelelor de socializare“. Primul comentariu vizează articolul posesiv care, ştim din generală, se acordă cu obiectul posedat – deci, corect este „prin intermediul […] al reţelelor…“ şi nu, ca la Ovidiu Pecican, „a reţelelor“. Simultaneitatea întregii lumi o putem, la limită, accepta, ceea ce nu pricepem este ce caută radarele printre computere, sateliţi, telefoane mobile, reţele de socializare… O scăpare pe care, dacă şi-ar fi recitit textul, un autor mai puţin impetuos decât Ovidiu Pecican ar fi eliminat-o.
            Despre George Pruteanu, Ovidiu Pecican spune că „şi-a cucerit gloria televizionistă pe seama observării greşelilor de expresie ale românului“. Glorie „televizionistă“…? Noi ştiam că ceea ce se referă la televiziune (inclusiv gloria) este televizual… Să opereze, oare, Ovidiu Pecican cu subtilităţi care nouă ne rămân inaccesibile, pentru a inventa un nou cuvânt în locul unuia existent? Apoi, de ce vorbeşte Ovidiu Pecican de „greşeli de expresie“, când pentru noi, restul românilor, ele sunt greşeli de exprimare…? Una e expresia, alta e exprimarea!
            Relativizarea, neglijenţa în exprimare (nu… în expresie) îl fac pe Ovidiu Pecican să vorbească despre un rigorism… rigid („al epocii limbii totalitare de lemn“ – şi fiindcă tot suntem între paranteze, să-i amintim năvalnicului autor că limba de lemn nu este apanajul exclusiv al totalitarismului, există şi o limbă de lemn a tranziţiei, şi o limbă de lemn a democraţiei) şi despre un rigorism… relaxat („din prima decadă a tranziţiei“). Rigorism să fie, dar să ştim şi noi: rigid sau relaxat…?
Ovidiu Pecican nu are însă numai certitudini, are şi întrebări: „Ce se întâmplă însă cu acele vocabule noi care intră agresiv în vocabulary [sic!], trecând cu iuţeală din argourile specializate direct în fondul principal de cuvinte şi expresii?“. Nu are rost să-i răspundem, întrebarea e retorică, poate că va răspunde la ea, într-un viitor articol, Ovidiu Pecican însuşi. Noi ne mărginim a-i aminti că una e argoul (o limbă a răufăcătorilor, construită special pentru a nu fi înţeleasă) şi alta e jargonul (limbajul specializat, neînţeles de majoritatea vorbitorilor tocmai pentru că nu sunt specialişti).
            În anglicismele care au invadat în ultimele două decenii limba română, Ovidiu Pecican vede „vârful de lance al înnoirii lexicale“, de parcă primenirea (altfel, periodică) a vocabularului ar fi un act de cotropire (a se nota: în viziunea lui Ovidiu Pecican, schimbarea lexicului este un act, nu rezultatul unui act...). Iar preluarea cuvintelor din limba lui Shakespeare s-ar face „cu japca, din goana Chrysler-ului…“. Sărmana limbă engleză (americană) a lui Ford, şi a lui Chrysler, şi a lui Steve Jobs, şi a lui Bill Gates, cum se lasă ea jefuită de haiducii carpatini!
            Dar, ajunge Ovidiu Pecican acolo unde se pare că-l durea, nu numai schimbarea dăunează grav sănătăţii: „Există şi continuităţi pernicioase în domeniu. Religia majoritară, ortodoxia, socoteşte, astfel, prin vocea autorizată a majorităţii autorilor care scriu din interiorul ei, de pe poziţii relevante, că păstrarea şi întărirea credinţei depind şi de atenţia acordată vocabularului derivat în secolele anterioare, din greacă“. Discuţia începe să fie serioasă, pentru că şi confuziile lui Ovidiu Pecican par a nu mai ţine doar de necunoaştere, ci şi de o credinţă ecumenistă ori de-a dreptul de secularism. Să-i amintim că forţa Bisericii ortodoxe stă tocmai în tradiţie (predania – termen slav, nu grecesc! – este al doilea izvor de învăţătură creştină, după Sfânta Scriptură) şi că vocabularul creştin al limbii române este fundamental latin – sau, mai bine zis, greco-latin (biserică, boteza, cruce, cumineca, Dumnezeu, înger), apoi, în ceea ce priveşte liturghia şi ierarhia, slav – de fapt, grecesc în haină slavă (cristelniţă, duhovnic, Hristos, icoană, Iisus, liturghie, maslu, popă, post, potir, sfânt, slavă, strană, utrenie, vecernie). Ceea ce pare a-l supăra pe neolatinul Ovidiu Pecican, grecismele, constituie un adstrat, un jargon al scriitorilor şi exegeţilor ortodocşi (dacă vreţi, al facultăţilor de teologie) care, nefiind adresat marelui public credincios, nu vedem de ce ar trebui adaptat.
            Dar Ovidiu Pecican nu se lasă: „Aşa se ajunge ca până şi în lumea intelectuală laică să se vorbească despre «diortosire», «iconomie» şi altele asemenea, în loc de adaptare şi corectare a unei traduceri mai vechi sau, respectiv, de plan divin referitor la destinul omului. Nu e de mirare că, măcar în al doilea caz, lumea neprevenită ajunge să confunde noţiunea bisericească menţionată cu aceea de… economie“.
            Diortosirea, trebuie să o spunem spre dezamăgirea lui Ovidiu Pecican, nu este o adaptare a limbii textelor sfinte ori bisericeşti (spre a fi înţeleasă de credincioşi), ci o îndreptare a ei pentru a reflecta mai bine învăţătura scripturistică. Cât despre iconomie, îl trimitem pe Ovidiu Pecican la articolul nostru pe această temă (Ziarul de duminică, 10.12.2010), pentru a vedea că iconomia nu este numai dumnezeiască, ea este şi a Bisericii. De altfel, în Noul Testament (varianta din Biblia Teoctist), iconomie apare de 7 ori, atât cu sensul pe care îl cunoaşte şi Ovidiu Pecican (planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii) cât şi cu cel care i se pare greşit (isprăvnicie, administrare, economie).
            Alte năzbâtii lingvistice, precum „epave sabordate în larg“ (o navă sabordată devine epavă, iar o epavă nu mai poate fi sabordată) sunt palide în comparaţie cu enormităţile conceptuale de mai sus sau cu o afirmaţie de genul „ne lipsesc o mulţime de dovezi ale faptului că, înainte de a uita limba Bibliei lui Şerban Cantacuzino, am înţeles-o“. Citit-a, oare, Ovidiu Pecican, vreun pasaj din Biblia de la Bucureşti, ca să vadă că nu este scrisă într-o „limbă uitată“?
            Regretul lui Ovidiu Pecican pare a fi altul, străin şi de ortodoxie, şi de creştinism, şi de limba română în general: „Încă mai avem până la tratarea cabalistică a acestei limbi“. Să închidem un ochi la exprimarea nefericită (Ovidiu Pecican a vrut să spună, diortosit: studii cabalistice în această limbă) şi să-i recomandăm, dacă tot e nevoit să scrie într-o limbă încă imatură, să se exprime în limba Cabalei. Ar face un serviciu limbii române, pe care se dovedeşte că nu o stăpâneşte nici măcar la nivelul jurnalismului cultural...

 

Alexandru Ciolan

Nevoia de diortosire

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)