Deconstrucţia Europei mitice la Dumitru Ţepeneag

Sonia Elvireanu

            Romanele despre exil ale lui Dumitru Ţepeneag modifică imaginea despre Europa percepută ca spaţiu paradiziac al libertăţii, democraţiei şi al valorilor spirituale perene. Mitica Europă spre care aspiră exilaţii evadaţi din regimuri totalitare sau din postcomunism se descompune şi se reconstruieşte în era globalizării sub semnul relativităţii. Diferenţele culturale persistă, se întrepătrund, tind să se estompeze, sunt uneori eronat percepute în diversitatea de identităţi ce tind să coexiste asimilând alteritatea. După cum remarca Margareta Gyurcsik, Dumitru Ţepeneag pune sub semnul întrebării reprezentarea tradiţională a Europei Occidentale mitice, opusă Estului încremenit în totalitarism, şi „reconstituie imaginea unei Europe de la finele secolului în care oamenii, ideile şi culturile se deplasează mereu, în care opoziţiile tranşante tind să se estompeze şi în care permanenţa îşi descoperă relativitatea“.1 Atmosfera crepusculară a Europei Occidentale descoperită de exilaţii ante şi postdecembrişti, importată ulterior în Europa postcomunistă, apare în tetralogia lui Dumitru Ţepeneag, Hotel Europa, Pont des Arts, Au pays de Maramureş, La belle roumaine.
            Ion Valea, student bucureştean, martor al evenimentelor din Piaţa Universităţii, emigrează în Europa după 1989. Prin periplul său european pătrundem într-un spaţiu occidental confuz şi descompus, care nu mai reprezintă centrul lumii, un spaţiu migrant, carnavalesc, postmodern, în care aventura iniţiatică e similară unei coborâri în Hades. E experienţa tuturor românilor postdecembrişti din romanele lui Ţepeneag atraşi de mirajul Occidentului. Semantica numelui Ion Valea trimite la un individ indezirabil în spaţiul european, căruia i s-ar putea spune, uzând de propriul său nume, „Valea“, adică „pleacă de-aici“, după cum au remarcat analiştii operei lui Dumitru Ţepeneag. Ion Valea şi prietenii săi revoluţionari din Piaţa Universităţii, Mihai, Maria, Ana, Sonia, dezamăgiţi de realitatea politică postcomunistă, iau calea exilului voluntar postdecembrist, în timp ce naratorul, alias Dumitru Ţepeneag, se întoarce temporar din exil în România postcomunistă, cu un camion cu ajutoare, fapt biografic transferat în ficţiune. Revenirea în ţară îl pune în contact cu realitatea social-politică dezolantă a tranziţiei din România. Două peripluri în sens invers prin Europa se intersectează în roman, din Paris spre Bucureşti şi din Bucureşti spre Paris. De la margine către centru – Ion Valea, de la centru către margine – naratorul auctorial. Ambele spaţii aparţin Europei, unul occidental, altul oriental, iar cele două toposuri, asemănătoare prin promiscuitate şi nesiguranţă, definesc o Europă a emigranţilor, dezolantă şi periculoasă, foarte departe de imaginea utopică din imaginarul colectiv al exilaţilor, însă o Europă a tuturor, după cum remarcă  triumfător unul dintre personajele din Hotel Europa, infirmul Gică: „Europa e a noastră a tuturor“. Însă, dacă visul de a ajunge în Europa se poate împlini pentru exilatul voluntar după 1989, statutul de emigrant în spaţiul european nu este unul privilegiat.
            Discrepanţa între vis şi realitate e frapantă, fiindcă, indiferent de condiţia socială din spaţiul de origine, emigrantul lui Ţepeneag trece prin infernul unei lumi necunoscute ca realitate social-culturală, nu descoperă decât partea negativă, marginală a Europei, cea a emigranţilor de tot soiul, un labirint al promiscuităţii în care au eşuat majoritatea exilaţilor de dinainte de 1989. Pe de altă parte, din cauza handicapului lingvistic,  emigrantul deviază în parcursul său existenţial în funcţie de conjunctură şi întâlniri, intrând într-un joc necunoscut al „binevoitorilor“, emigranţi mai vechi, eşuaţi în lumea interlopă, în care îi implică pe nou-veniţi, fără ca aceştia să cunoască preţul pe care îl vor plăti. Consecinţele uneori nefaste amplifică trauma exilului, iar libertatea spre care tind exilaţii se dovedeşte a fi iluzorie.
            Ion Valea trăieşte experienţa unei libertăţi aparent totale, care se dovedeşte în fapt o falsă libertate, pentru că personajul, inocent şi visător, cade victimă unor foşti cunoscuţi din România, eşuaţi în Europa, prin intermediul cărora intră în contact cu declasaţi sociali, traficanţi, proxeneţi. Personajul parcurge un drum labirintic printr-o Europă măcinată de vicii, în compania unui infirm Gică, un timişorean sedus el însuşi de mirajul libertăţii, posesor al unui cărucior cu rotile dăruit de o companie străină, care îi redă „libertatea motorie“. Extazul iniţial al personajului, liber să călătorească după ani de încremenire în spaţiul carceral al propriei sale camere, transformat în erou de puterea de manipulare a presei şi a televiziunii, se transformă în amară decepţie. Statutul de erou, creat de mass-media românească şi străină, se degradează treptat de îndată ce păşeşte pe teritoriu străin, în Ungaria. Infirmul fizic va fi transformat fără voie într-un infirm moral. Handicapatul intră în mediul obscur al declasaţilor, unde se întâlnesc emigranţi români ante şi postdecembrişti, prizonieri ai unui adăpost ironic numit Europa, un fost hotel destinat adăpostirii câinilor celor bogaţi plecaţi în vacanţă, transformat în adăpost provizoriu pentru emigranţii ce tranzitează continentul. Aflat sub autoritatea violentă a unui ţigan, pentru care mijlocul de supravieţuire este plata fiecărei nopţi, smulsă prin furt, crimă sau obligându-i pe locatari la cerşetorie, într-o atmosferă de insuportabilă tensiune şi hărţuială, hotelul pentru animale aflat în paragină şochează prin contrast cu hotelul Europa din marile capitale europene, cu care e asociat ironic de autor.
            În hotelul Europa, echivalentul hotelului de lux din orice ţară europeană, aflat sub acest nume pretutindeni, la Budapesta, Viena, München, Paris, Moscova, se întâlnesc oameni cu bani, afacerişti de tot soiul, dar şi traficanţi, proxeneţi, criminali periculoşi, pentru care comerţul, inclusiv cu carne vie, e o afacere profitabilă. Adăpostul pentru câini de la Strasbourg şi hotelurile internaţionale din ţările europene simbolic numite „Europa“ au nume identice, însă fiecare revelează faţa dezolantă a Europei, o Europă în decrepitudine, atât de departe de imaginea civilizatoare a Europei din mentalul colectiv al esticilor. Adăpostul provizoriu al emigranţilor din Strasbourg, destinat iniţial animalelor, e o aluzie la căderea în instinctual a omului, redus de împrejurări la instinctul primar de supravieţuire ce împinge la orice compromis, dar şi un pretext pentru revelarea unei realităţi şocante, necunoscute, ascunsă de faţa strălucitoare a civilizaţiei occidentale, o realitate trăită de atâţia emigranţi de pretutindeni. Ambele ipoteze se confirmă în romanele lui Dumitru Ţepeneag, iar libertatea spre care tind cei încarceraţi în totalitarism, regăsită în exil, înseamnă o defulare a multiplelor inhibiţii datorate represiunii regimului comunist, astfel încât, odată propulsaţi în spaţiul libertăţii occidentale, exilaţii devin victime inocente ale capcanelor libertăţii, din ignoranţă, din necunoaşterea unor tare ale Occidentului, dintr-o educaţie lacunară şi unilaterală, de tip şablon. E cazul tuturor personajelor lui Ţepeneag – Ion Valea, Petrişor, Mihai, Maria, Ana, Sonia –, care trăiesc în libertate ca aventurieri într-o lume periculoasă, depăşind inconştient frontiera dintre moralitate şi fraudă, complici involuntari la acte infracţionale. Ion Valea ascunde drogurile unei tinere necunoscute de origine germană, urmărită de poliţie, în locuinţa unde este acceptat ca oaspete de un fost prieten al tatălui său, expunându-se pe sine şi pe proprietar culpei de complicitate. Este introdus, fără să ştie, în anturajul unui proxenet din Viena, Karim, unde descoperă cu stupoare pe una dintre studentele românce din Piaţa Universităţii, Sonia.
            Toate personajele lui Ţepeneag, emigranţi români postdecembrişti, suferă o modificare în sens negativ, o degradare morală determinată de periplul lor european, datorată unor întâlniri fatale. E o demontare voită a mirajului Occidentului, o atenţionare că mirajul e o simplă iluzie, indusă în conştiinţa colectivă a esticului de privarea de libertate în comunism, născută din propria deziluzie a exilatului Dumitru Ţepeneag, pe care anii de exil nu l-au vindecat de nostalgia originilor, un semnal lucid că Europa de altădată nu mai e aceeaşi, pământul făgăduinţei, paradisul libertăţii şi al împlinirii, ci o Europă migrantă, la fel ca lumea întreagă, în care aventura, carnavalescul, promiscuitatea definesc societatea postindustrială fără repere valorice reale. Dumitru Ţepeneag, care e  profund european, nu acuză Europa, ci dezvăluie o Europă atinsă în însăşi esenţa ei, ca reper  sociocultural, de morbul schimbării, o schimbare în sens negativ, datorată, pe de o parte, emigraţiei succesive determinate de evenimente istorice, pe de altă parte, de fenomenul actual al globalizării. Experienţa nefastă a degradării umane, alunecarea în subuman a exilaţilor evadaţi din totalitarism sau din posttotalitarism, ca Ion Valea şi prietenii săi, Mihai, Petrişor, Maria, Sonia, Ana, o trăiesc personajele lui Dumitru Ţepeneag din tetralogia exilului, Hotel Europa, Pont des Arts, Maramureş, La belle roumaine. Prin hotel Europa se perindă o serie de străini serioşi sau dubioşi, dar şi naivi îndrăgostiţi de himere, francezul Roger, care l-a însoţit pe narator în România imediat după decembrie 1989, îndrăgostit de Ana, iubita lui Petrişor, sau Marianne, soţia naratorului, împreună cu prietena sa. Întâlnirile neaşteptate între personaje fictive şi personaje reale integrate în diegeză se petrec în spaţiul promiscuităţii.
            Alunecarea imperceptibilă dinspre planul real al faptului autobiografic spre ficţiunea literară proiectează cititorul într-o realitate onirică paralelă, specifică prozei lui Ţepeneag, însă fragmentarea permanentă, pulverizarea intenţionată a naraţiunii, metarealitatea construită dintr-un intelectualism teoretic evident îl apropie pe romancier de postmodernism. De altfel, Ion Simuţ remarcase în diverse articole posibila grilă de lectură postmodernă a romanelor recente ale lui Ţepeneag, considerându-l pe scriitorul român „integrat unui spirit postmodern generalizat“, iar pe Ion Valea, personajul central din Hotel Europa, un „personaj postmodern, un dezrădăcinat fără nostalgii şi traume, acasă peste tot în Europa“, pentru care „legarea de pământul ţării ar fi o pedeapsă“.2 Pătrundem prin personajele lui Dumitru Ţepeneag în lumea postmodernă, postindustrială europeană, în postcultură, în care interesul pur material şi individualismul exacerbat, generalizate, sunt deconstructive. În ciuda aparentei libertăţi de mişcare şi de discurs, în mod paradoxal, personajele din lumea postmodernă intră într-un alt fel de prizonierat, liber ales, şi nu impus, la fel de distructiv, al libertăţii totale, fără graniţe şi interdicţii, care poate împinge în mod inconştient la impostură, fiindcă libertate absolută nu există, după cum nu mai există repere valorice. Chiar dacă emigranţii lui Ţepeneag din romanul Hotel Europa nu par traumatizaţi de dezrădăcinarea tipică exilaţilor din totalitarism, ci îşi trăiesc exilul voluntar ca pe o permanentă iniţiere şi aventură existenţială, fascinaţi de „experienţa europenizării“, aşa cum am putea înţelege din afirmaţia criticului Ion Simuţ despre Ion Valea, credem totuşi că Dumitru Ţepeneag nu dezvăluie întâmplător faţa necunoscută a Europei, Europa exilaţilor. El scoate un văl de pe chipul complex al Europei pentru a face să transpară o dramă reală, chiar dacă aparent pare să sacrifice trauma exilaţilor unor deziderate teoretice, unei tehnici narative care-l situează în postmodernism. Deşi pretextul romanului său e scrierea unui roman despre actul de creaţie, despre producerea romanului, exilul se impune ca o temă majoră, incitând la meditaţie.
            Ion Valea, românul fascinat de mirajul Europei, pare a trăi superficial experienţa sa de român european. Personajul ia în stăpânire Europa – care îi aparţinea nu doar geografic, dar şi ca filiaţie culturală, o Europă din care a fost exclus de contextul istoric nefavorabil, prin iniţierea sa pe multiple planuri existenţiale – prin relaţiile interumane dubioase şi angoasante, care nu îi dau răgazul să mediteze la exil şi la consecinţele sale. E prea prins în vârtejul aventurilor care-i construiesc destinul şi le acceptă cu candoarea tânărului neexperimentat, aşa cum se ivesc, fără a le căuta, asemenea lui Candide, personajul lui Voltaire. „Ion Valea e românul tipic al perioadei postdecembriste. Dumitru Ţepeneag a găsit o modalitate literară foarte bună (realismul ironic) de a-i pune în evidenţă calităţile, dar mai ales defectele românului mediocru ce vrea să cucerească Europa.“3
            Dacă în Hotel Europa acţiunea este focalizată pe descoperirea Europei de către emigranţii români postdecembrişti, ce fug în Occident, dezamăgiţi de postcomunism, în romanul Maramureş acţiunea depăşeşte frontierele Europei, cuprinzând şi spaţiul american al New Yorkului, dar şi spaţiul românesc postdecembrist. Personajele, emigranţi români la Paris sau la New York, se întorc din exil, însă nu definitiv. Aceştia revin ca turişti în România, patria-mamă. Intriga romanului Maramureş e de natură poliţistă: furtul unui tablou de Fra Angelico, de la Luvru, ajuns la New York, în posesia japonezei Myoko, furt în care este implicat şi pictorul român Vasile Kazar, amantul japonezei. Regăsim personaje din romanele anterioare, aceeaşi tehnică narativă postmodernă, bazată pe ironie şi autoironie, acelaşi spirit picaresc şi un mai pregnant intertextualism, prin inserarea în naraţiune a faptului divers tipic jurnalismului, pentru a captiva prin senzaţional cititorul. Sunt reproduse în acest sens fapte diverse decupate din ziare, ce figurează ca „nişte documente de epocă şi agremente ale naraţiunii“.4 Naraţiunea, în spirit picaresc, la fel ca în Hotel Europa, este permanent pulverizată de teorii legate de tehnica narativă ori de faptul divers, de digresiuni despre artă, literatură şi pictură, de reflecţii de tot felul, inclusiv politice, legate de realitatea tranziţiei din România postcomunistă, care îi determină pe români să emigreze. Fragmente de discursuri politice sunt inserate şi comentate în roman, alături de aventuri bizare şi scene perverse, de tip occidental, aşa încât lumea interlopă din Hotel Europa, pe care o descoperă Ion Valea în periplul său în Occident, pare a se fi deplasat în România. Pervertirea morală a tinerilor sub influenţa occidentală, libertatea reclamată şi trăită cu orice preţ în experimentări sexuale şi trafic de droguri şi persoane, exacerbarea instinctelor primare, a violenţei fac parte din peisajul românesc postcomunist. Dumitru Ţepeneag accentuează în romanele sale latura obscură a existenţei, demoniacă, în care anomaliile şi deviaţiile comportamentale ies la suprafaţă fără inhibiţii, basculând conştiinţa morală şi reperele valorice, pentru a impune o mixtură de ingrediente autohtone şi străine ce proliferează într-un mediu imoral. E unul dintre chipurile necunoscute, ascunse, ale Europei, o Europă carnavalescă, din care se importă liber în ţările europene ex-comuniste experienţe nefaste, semnale ale degenerării generale în momente de criză, nu doar economică, ci şi morală.
            Dumitru Ţepeneag îşi poartă personajele prin spaţii culturale diferite din Europa şi America, două continente diametral opuse ca mentalitate. Amândouă continentele au creat în imaginarul social mituri edenice, însă diferenţa ţine de paradigmă. Europa e percepută ca spaţiu al spiritualităţii, iar America al pragmatismului economic, un Eldorado voltairian pentru emigranţii din lumea întreagă. Parisul, centru spiritual, e concurat de New York, centru al paradisului material. Scriitorul regăseşte liantul comun între cele două lumi, emigraţia ce modifică treptat atmosfera şi uniformizează, apropiind cele două „terre d’accueil“, pământuri primitoare şi asimilatoare de culturi. De aceea, periferia newyorkeză se aseamănă cu cea pariziană nu doar prin pitorescul etnic şi lingvistic, ci mai ales prin marginalizare şi probleme rasiale, prin promiscuitate şi degradare.
Eldoradoul occidental nu există decât în imaginaţia esticilor, după cum declară Marianne, franţuzoaica lucidă şi ironică, adresându-se cu reproş naratorului: „De ce l-a încurajat? De ce l-a împins să vină în acest Eldorado de adunături care a devenit azi Occidentul“. Excesul de fapte diverse inserate în roman are şi rolul de a radiografia lumea contemporană globalizată, de a atrage atenţia asupra problemelor cu care se confruntă societatea la nivel politic, social, cultural.


Note
1. Margareta Gyurcsik, L’Europe migrante et carnavalesque de Dumitru Tsepeneag, Trans Internet-Zeitschrift für Kulturwissenschaften,  nr. 15, aprilie 2004. 
2. Ion Simuţ, Dumitru Ţepeneag, Maramureş: Pădurea narativă a postmodernismului, in Europenitatea romanului românesc contemporan, Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2008, p. 286-287.
3. Ibidem, p. 287-288.
4. Ibidem, p. 293.

 

Sonia Elvireanu

Deconstrucţia Europei mitice la Dumitru Ţepeneag

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)