Wolf von Aichelburg

Constantina Raveca Buleu

            Într-o scrisoare din 3 noiembrie 1945, adresată lui I. Negoiţescu, Radu Stanca vorbeşte despre exerciţiile lirice ale lui Wolf von Aichelburg, pierdute însă pentru posteritate. Recuperate sunt însă scrierile sale eseistice, studiile şi cronicile publicate iniţial în Revista Fundaţiilor Regale, în Revista Cercului Literar de la Sibiu şi în Secolul 20, precum şi minieseurile muzicale din revista Transilvania a anilor 1975-1976, adunate în volumul Criza sufletului modern în poezie şi alte scrieri româneşti, apărut la Editura Eikon în 2010 şi îngrijit de Ioan Milea şi Dan Damaschin, cel din urmă semnând şi prefaţa.
            Prezenţă mai degrabă tăcută, dar aderentă la spiritul cerchist, Wolf von Aichelburg publică sporadic în Revista Cercului Literar sub pseudonimul Toma Ralet, însă structura sa renascentistă, în care scriitorul este dublat de artistul plastic, de compozitor şi mai ales de teoreticianul obstinat, imprimă accente mefiente la o integrare totală în programul acestei grupări. Astfel, estetul mărturisit admite şi alte criterii de valorizare a culturii şi a existenţei, analizează bibliografia ţinând seama de biografie şi literatura privind interdisciplinar spre alte ştiinţe, demonstrând constant o hermeneutică rafinată, un limbaj extrem de plastic şi o capacitate aparte de a jongla cu elementele unui orizont cultural vast. 
            Obsesivă, ideea destinului ideal al Poeziei şi, extensiv, al Artei jalonează studiile şi eseurile grupate în prima secţiune a cărţii, Cultură, artă şi literatură. Primul dintre acestea, Aero-futurismul lui Marinetti, sub impulsul tentativei lui Marinetti de a resuscita un curent pe cale de dispariţie prin promovarea termenului de „aero-futurism“ în cadrul unui recital susţinut la Teatrul Municipal din Bologna, investighează raporturile dintre o mişcare culturală (futurismul) şi purtătorii ei, dinamica divergentă a curentelor care sfârşesc în „eternitatea clasificării“ şi a reprezentanţilor lor, tot mai preocupaţi de formarea propriilor personalităţi creatoare şi tot mai distanţaţi de liniile directoare ale curentului artistic de origine. Inerţial etichetat drept futurist, Giorgio de Chirico ilustrează perfect acest proces de evoluţie personalistă, în vreme ce Marinetti rămâne captivul curentului lansat în tinereţe.

Patosul generaţiei – apreciază Wolf von Aichelburg – [...] nu trebuie confundat cu idealul artistic al unui creator. Idealul, cheia personalităţii sale, stăruie dedesubtul curentului, care este o creaţie colectivă, cu o nuanţă de dialectică istorică generală, şi stă într-un raport trecător cu acest ideal. Curentul nu formează personalitatea artistului, ci corespunde, la un moment dat, cerinţelor instrinseci ale personalităţii în evoluţie.
 
Mefienţa faţă de categorii şi etichete în artă, dublată de accentul pus pe valoarea personalităţii creatoare, dă tonul elegantei eludări din Despre postmodernism, text din 1994, unde Aichelburg susţine că „singurul drum de evaluare justă a postmodernismului rămâne iar întrebarea despre potenţialul creatorului individual“. Propensiunea autorului către investigaţia genealogică se vede şi în Drama psihologică şi drama voluntaristă, unde scurta istorie a evoluţiei artei furnizează backgroundul pentru tabloul clinic al artei dramatice germane, conturat meticulos, începând cu etimologia şi terminând cu specificitatea celor două tipuri de dramă. Plimbarea teoretică a autorului prin teoria genurilor literare continuă în aceiaşi termeni metodologici în Despre nuvela germană contemporană, demersul prim de clarificare terminologică şi istorică fiind urmat de radiografierea creaţiei nuvelistice a lui Paul Ernst, Wilhelm von Scholz, Will Vesper, Rudolf Georg Binding, Wilhelm Schäfer şi Werner Bergengruen. La capătul acestor studii de caz din 1943, Wolf von Aichelburg apreciază că renaşterea artei nuvelistice în Germania nu este un fenomen întâmplător, ci se află într-un strâns raport de condiţionare cu manifestările conştiinţei destinului poporului german.
            Precedat în volum de O revizuire a valorilor poetice franceze, eseu entuziast centrat pe Introduction à la poésie française (Thierry Maulnier), studiul Criza sufletului modern în poezie depăşeşte vechea dihotomie tradiţie-modernism şi, pentru a ajunge la un diagnostic, operează o arheologie a vocaţiei poetice, la capătul căreia incapacitatea poetului de a face elogiul creaţiei echivalează cu un hybris şi semnalizează criza sufletului liric modern. Ajuns în acest punct, teoreticianul recomandă experimentarea crizei şi regăsirea drumului spre esenţa poeziei, referinţa supremă a acestei căi regale fiind Rainer Maria Rilke.
            Reflecţia asupra destinului metafizic al Poeziei cunoaşte în Despre preţiozitate în poezie o dezvoltare „materială“, centrul de greutate al dezbaterii mutându-se de pe idealitatea orfică a poeziei pe evoluţia sa formală. Dacă în Criza sufletului modern în poezie autorul consideră că „modernismele indică o criză tehnică a materialului artei“, în acest eseu, el vede în preţiozitate „semnul unei oboseli“, deoarece „cultul frumosului este fermentul de descompunere a impulsului creator“. Publicat în 1970, douăzeci şi cinci de ani după Despre preţiozitate în poezie, Mitul Mediteranei în cultura germană reface cronologia fascinaţiei scriitorilor germani faţă de cultura creată în acest spaţiu. Wolf von Aichelburg face din descoperirea Eladei de către Johann Joachim Winckelmann o „clipă istorică“ şi dezvoltă, în trena mitologiei antice greceşti, o cvasimitologie centrată pe povestea de succes a istoricului de secol XVIII, discursul autorului insistând literaturizant pe scenariul anonimului care ajunge o autoritate: „Ca o baghetă magică, tot carnavalul antichităţii galante se spulberă, făcând loc clasicismului umanist, idealului auster şi luminos al perfecţiunii eline. Winckelmann cucereşte lumea prin exclusivitate, prin entuziasm“. Subiecţii consecutivi ai farmecului mediteranean sunt Goethe, care, mai ales în Roma, a găsit „identitatea cu sine însuşi“, Hölderlin, „cel mai mare «Elin» de rasă germanică“, August von Platen, precum şi Rohde şi Bachofen, esenţiali pentru evoluţia intelectuală a lui Nietzsche, „figura-cheie a mediteraneismului german din secolul trecut şi punte spre epoca noastră“, cel care considera în 1869 că „antichitatea greacă ideală este, poate, doar cea mai frumoasă floare a dorului sudic german“. Devenită „superficial-decorativă“ în epoca realismului burghez, imaginea Mediteranei este revitalizată în creaţia lui Carl Spitteler, în muzica lui Carl Orff sau în lirica şi programul lui Stefan George, „cel mai mare profet şi propovăduitor geniu mediteranean din secolul nostru“.
            Eseurile şi studiile publicate de Aichelburg în Revista Fundaţiilor Regale demonstrează o extraordinară receptivitate la evenimentele culturale europene, multe dintre ele fiind ecouri imediate (precum Aero-futurismul lui Marinetti). Aproape trei decenii mai târziu, aceeaşi atitudine transpare în Teatrul „sărac“ al lui Grotowski, adevărată lecţie despre teatrul experimental cunoscut sub denumirea de „Labor“.
            Secţiunea secundă a volumului adună eseurile şi cronicile literare dedicate unor scriitori de limbă germană, primele patru ocupându-se de opera lui Hölderlin şi de complexul ei raport cu nebunia. În aceste eseuri, autorul etalează un impresionant arsenal ştiinţific, investigaţia psihiatrică, teoriile culturale şi hermeneutica literară intrând în dialectica dintre viaţă şi poezie. În viziunea lui Wolf von Aichelburg, destinul uman se confundă mereu cu cel poetic/artistic, eseurile Paul Ernst şi renaşterea tragediei în Germania sau Franz Grillparzer, o întrupare a vechiului spirit austriac demonstrând acest lucru. Autorul oferă o perspectivă interesantă asupra puterii charismatice a lui Stefan George, atât în eseul dedicat relaţiei dintre maestru şi cenaclu (Stefan George în lumina discuţiilor critice), cât şi în cel concentrat pe dependenţa ideologică a lui Friedrich Gundolf (Un maestru al criticii estetice). În Rilke, cel care ştie că „totul e să preamăreşti“, Wolf von Aichelburg vede modelul, realizarea destinului ideal al poetului prin abstragerea de la contingent după ce a înfruntat timpul faustic şi distructivitatea acestuia. El este „poetul existenţei pure“ şi al „inexprimabilului“, meritând toată admiraţia comentatorului său.
            Mai puţin substanţială, partea a treia a volumului, rezervată evocărilor unor scriitori români, este compensată de excelentele traduceri ale lui Wolf von Aichelburg din creaţia unor scriitori, precum Mihai Eminescu, Lucian Blaga (ale cărui „tăceri“ sunt rememorate în O plimbare cu Blaga), George Bacovia sau Vasile Voiculescu. Liricitatea unor fragmente din această secţiune este înlocuită de tonalităţile pedagogice din Eseurile muzicale, adevărate lecţii despre „cea mai evazivă şi impalpabilă dintre arte“, adevărat spectacol erudit, joc lejer cu mitologie, istorie, literatură, ştiinţă şi artă, sensibil pe alocuri, dar şi deconstructiv acolo unde se confruntă cu idei preconcepute şi clişee.

 

Constantina Raveca Buleu

Wolf von Aichelburg (Criza sufletului modern în poezie şi alte scrieri româneşti. Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)