Restabilirea binelui

Iulian Boldea

            Jurnal esenţial (Editura Humanitas, 2011) restituie, într-o configuraţie exemplară, impecabil cristalizată în fragmentarismul alcătuirii sale, fizionomia uneia dintre vocile de cea mai clară distincţie ale exilului românesc: Monica Lovinescu. Volumul, îngrijit de Cristina Cioabă şi prefaţat de Ioana Pârvulescu, reuneşte o selecţie, realizată cu rigoare şi discernământ, din cele şase jurnale ale Monicăi Lovinescu apărute anterior. Însemnările, datate 1981-2000 (fără anul 1989), fixează itinerarul unui destin dăruit neuitării şi binelui, jalonând totodată etape importante ale unei istorii demonizate. Ioana Pârvulescu subliniază, cu limpezime, în însemnările preliminare intitulate Monica Lovinescu, rolul şi rostul unui astfel de jurnal esenţializat, în care trăirile sunt decantate, notaţiile sublimate într-o expresie adesea minimală, albă, deliberat neutră:

Se întâmplă uneori să nu reciteşti o operă clasică decât atunci când apare într-o nouă traducere şi să constaţi, din nou, cât de importantă e cartea pe care o uitaseşi în raft, şi ce bucurie este s-o reiei. Această „nouă traducere“ este, în cazul de faţă, concentrarea celor şase jurnale ale Monicăi Lovinescu într-unul singur. Impresia la a doua lectură este chiar mai puternică decât la prima, pentru că aceea era ruptă, separată, de la un volum la altul, de intervale lungi de timp, pe când aceasta este adunată şi ferită de redundanţe. Monica Lovinescu a fost dintre oamenii privilegiaţi care au putut ajuta şi ale căror cuvinte se transformă în fapte. A salvat vieţi, şi prea puţini mai par să-şi amintească de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte în jurul celor care protestau, a căutat căile cele mai eficiente de luptă dreaptă. Dacă n-aş şti că se temea de vorbe mari, aş spune că a fost, în felul ei, o eroină, a ţinut piept, alături de Virgil Ierunca şi de alţi doi-trei, unui întreg sistem represiv, aşa cum, pe vremuri, câţiva oameni apărau o cetate împotriva unei întregi armate, creând impresia că sunt şi ei o armată.

E drept, Jurnalul esenţial apare într-o epocă în care miza est-eticii pe care a promovat-o Monica Lovinescu pare să fi căzut, din diverse motive, în desuetudine. „Cuvântul-înainte“ subliniază rosturile şi însemnătatea nevoii de obiectivare, imperativele detaşării de tribulaţiile eului („Chiar dacă jurnalul meu […] are şi alunecări personalizate, «pactul autobiografic» se anulează de la sine din moment ce paginile de faţă sunt scrise despre şi pentru alţii“). Însemnările diaristice fixează, în laconismul lor, fapte, gesturi, cuvinte, memorabile sau anodine, reliefând, înainte de toate, o prezenţă de inconfundabilă turnură etică, un om, cum scrie Ioana Pârvulescu, „fără ascunzişuri, frumos şi curat“, care şi-a asumat „vocaţia şi, mai ales, vitejia, lucidităţii şi a adevărului“. Din notaţiile sumare şi limpezi ale jurnalului se desprinde grija faţă de ceilalţi, simţul responsabilităţii pentru cei care se aflau în preajma suferinţei, precum şi vocaţia solidarităţii, mărturisită, de altfel, într-o însemnare: „În afară de întâlnirea cu V., sensul existenţei mele acesta a fost: înfruntarea cu un sistem totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvaţi, încăierarea cotidiană cu călăii ascunşi în cutele utopiei“. 
            O galerie amplă de portrete, cu desenul riguros conturat, se perindă în paginile Jurnalului esenţial; oameni de toate soiurile, indivizi amestecaţi, unii de rară calitate şi distincţie, alţii de extracţie morală joasă, scrutaţi deopotrivă cu luciditate şi rigoare a observaţiei. Nu lipsesc din jurnal nici accentele de dezamăgire în faţa unor comportamente neaşteptate, a unor meandre atitudinale sau a unor conduite surprinzătoare:

A trebuit să ajung până la aceşti ani tardivi – în secol şi pentru mine – ca să-mi dau seama că nici în prieteniile cu scriitorii ne-amatori n-am căzut mai bine; de când ne-am despărţit de un Ţepeneag sau un Goma mă tot întreb cum de-am putut avea cu ei relaţii atât de intens amicale? Ca tata cu Camil, Ion Barbu şi – redescopăr cu uimire – chiar Pompiliu Constantinescu, la început.

Accentele etice pe care jurnalul le plasează asupra caracterelor şi comportamentelor sunt nete şi lipsite de echivoc. Ambiguitatea, jocul imprevizibil al nuanţelor, graţia iresponsabilă a semitonurilor sunt, aşadar, excluse din notaţiile Monicăi Lovinescu. Soljeniţîn, de pildă, e examinat din unghiul unei admiraţii totale:

Soljeniţîn la Televiziune. Pivot s-a dus la el şi l-a filmat în Vermont. Soljeniţîn a întinerit. Toată lumina lui Dumnezeu şi a spoturilor e asupra lui: e magnific de certitudine, măsură, rigoare, concreteţe. A scos un pamflet împotriva „pluraliştilor“ (termenul nu mi se pare prea fericit). Dar mâinile lui sunt nevocative, albe şi întemeiate. Mă întreb dacă mai există vreo altă prezenţă în secol care să ne emoţioneze atât, pe V. şi pe mine.

În acelaşi timp, diarista înregistrează, în registru interogativ-ironic, demisiile sau abandonurile morale ale unora sau altora, abandonuri notate cu promptitudine şi luciditate sceptică, dar şi cu amărăciune. Constantin Noica e perceput, de exemplu, prin grila est-eticii, remarcându-se atât anvergura staturii sale filosofice, cât şi neajunsurile unei conduite sofiste:

Orice ar fi spus şi făcut sofistul din el (şi în ultima vreme era pe o pantă alunecoasă), pierderea e imensă; cum să crezi că în penuria spirituală de azi s-ar mai putea ivi un personaj de dimensiunile lui? Ar trebui să-mi amintesc emoţia mea când l-am întâlnit prima oară. Dar încă de atunci ne-a şi decepţionat (să-l lăsăm pe Eliade să vină în ţară, să nu repetăm greşeala intelectualilor care n-au colaborat în epoca fanariotă etc. etc.). Ce blestem ca singurul nostru mare filosof să fi fost şi… un sofist.

La fel, Nichita Stănescu („Nichita a fost probabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literatura ivită prin 1960. Alcoolul şi turcirea“), Nicolae Breban („vorbeşte clar de paranoia lui, dar e simplu şi nu lipsit de patetism“), Mircea Dinescu (care „riscă să devină un fel de Păunescu, mai palid doar în măsura în care şi momentul istoric e mai îngăduitor cu oamenii“) sau Marin Preda, surprins într-o portretizare acidă:

Niciodată nu l-am „simţit pe Marin Preda“. Nu mi se părea deloc ţăran, ci mai curând tipul de periferie ajuns prea devreme în centru. Mahalagiu sau mitocan, dar fără vervă, nici pitoresc. Deşi felul cum stătea la masă era epocal. Numai doi oameni mi-a fost dat să văd mâncând astfel – hulpav şi indecent – Şeicaru şi cu el.

Traseul sinuos, „dilematic“ al lui Andrei Pleşu e şi el radiografiat, cu impecabil simţ al nuanţei sufleteşti, diarista sesizând o anume duplicitate discursivă a filosofului:

la Ministerul Culturii, alt om: gata să critice ca Paleologu, public, Frontul. Şi din nou „de-dramatizând“ – de fapt minimalizând tactica neocomunistă a Frontului – la dejunul de la Capşa, cu Hăulică. Şi, în sfârşit, la cină la el şi Catrinel acasă, înfruntându-se de data asta serios – până la limita rupturii cu Liiceanu – pe aceeaşi temă.
 
Jurnalul Monicăi Lovinescu are, cum sublinia, într-un comentariu, Gheorghe Grigurcu, „meritul de-a ridica draperiile uitării, compromisului, complicităţii de pe chipurile unui număr de contemporani ai noştri. Îi putem privi în continuare prin ochii celebrei diariste, convinşi fiind, în marea majoritate a cazurilor, că nu ne înşelăm“.
            E vorba, mai ales, de un text ce documentează, prin resursele unei obiectivări programatice, asupra unui destin sfâşiat între revoltă şi dor, între rechizitoriul neconcesiv şi alean. Şi asta cu atât mai mult cu cât eul subiectiv e permanent exilat din cutele textului, chiar dacă se întrezăresc aici dramele şi neliniştile celei care retrăieşte, iar şi iar, moartea mamei în temniţele comuniste, cu un sentiment copleşitor de culpă, de remuşcare, de neputinţă. Imre Tóth definea cu acurateţe destinul exemplar al Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca, observând că ei nu sunt nimic altceva decât „doi oameni restabilind «binele» împotriva unui întreg stat organizând răul“. În acest sens, Jurnalul esenţial este o mărturie netrucată, de o liminară sinceritate, a acestei restabiliri treptate, cotidiene, neconcesive, radicale, a binelui, în faţa unei Istorii alienate şi dogmatice care îl desfiinţează.

 

Iulian Boldea

Restabilirea binelui (Monica Lovinescu, Jurnal esenţial. Editura Humanitas, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)