O cronică amar-analitică a României postdecembriste

Cristian Vasile

            După aproximativ 15 ani de la iniţierea seriei de dialoguri cu reflecţii privind evoluţiile semnificative din viaţa politică, socială şi culturală postdecembristă, cei doi buni prieteni, Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş, au reunit într-un singur op – O tranziţie mai lungă decât veacul: România după Ceauşescu, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2011 – cărţile precedente de convorbiri (în număr de patru), precum şi transcrierea ultimelor conversaţii (din iunie 2010), care poartă titlul Orbirea voluntară. Rezultatul este o lungă cronică a tranziţiei româneşti de la un regim totalitar la o democraţie imperfectă, mereu pusă în primejdie.
Această democraţie (mai întâi „originală“, specifică Sistemului Iliescu – definit şi descris pe larg în carte –, apoi neconsolidată) a fost ameninţată de diverşi factori perturbatori: regruparea rapidă a nomenclaturii comuniste, moştenitorii Securităţii şi fenomenul de „mogulizare“. Pericolul pare să fie mare, căci Mircea Mihăieş constată că „România pare o ţară înfrântă“ (p. 627) şi fără un proiect naţional (p. 629). Scepticismul său relativ este contrabalansat de optimismul moderat al interlocutorului său, care insistă mai mult asupra contextului mai general (îndeosebi central- european – în fond, şi Ungaria şi alte ţări au traversat diverse tulburări). Potrivit lui Vladimir Tismăneanu, adoptarea modelului polonez al „terapiei de şoc“ ar fi însemnat sfârşitul (meritat) al „statului bunăstării socialiste“ (p. 629), o sintagmă care probabil va genera reproşuri din zona noii stângi – tinere – anti-anticomuniste.
            Apariţia acestui curent cultural-ideologic este poate fenomenul cel mai trist care s-a produs (mai ales) din anii 2006-2007 încoace. Cei mai mulţi dintre aceşti tineri nu ştiu cu adevărat ce a însemnat socialismul/social-democraţia (sau măcar marxismul antistalinist) din România secolului XX. Nu s-au obosit să citească atent lucrările clasice ale gânditorilor de stânga autohtoni, nu stăpânesc prea bine biografiile politice şi intelectuale ale unor Constantin Titel Petrescu, Ion Flueraş, Iosif Jumanca (aruncaţi în universul concentraţionar al anilor 1950) sau Tudor Bugnariu (urmărit de Securitate ca marxist disident şi ca influent profesor bănuit de sentimente „antipatriotice“, prominoritare). În schimb, se raportează comod şi parcă prea servil la Alain Badiou, Slavoj Žižek şi chiar la Che Guevara. Evocarea figurilor tragice ale socialismului românesc antitotalitar a rămas mai mult pe seama istoricilor şi politologilor din jurul lui Vladimir Tismăneanu, realitate care se vădeşte şi în paginile Raportului final. Însă „iluzioniştii anti-anticomunismului“, cum îi numeşte ironic profesorul româno-american, au continuat cu consecvenţă critica acerbă la adresa proiectului de decomunizare, acuzând şi deplasarea radicală spre dreapta a intelectualilor „prezidenţiali“. Pentru că am evocat Raportul final, aş mai spune că, implicit, acest document moral şi politic este şi un manifest care pledează pentru separarea la nivel simbolic a Bisericii de Stat (măcar din punct de vedere istoriografic), prin afirmaţiile referitoare la cultele religioase şi la cei trei patriarhi ortodocşi din intervalul 1948-1989. Acest aspect nu poate fi asociat nicicum cu asumarea unei agende specifice pentru o dreaptă politică (extremă sau nu), cu accent pe tradiţie, identitate, familie, ci mai degrabă – dacă chiar vrem să politizăm – este asimilabil zonei de centru stânga-stânga (adeptă a laicităţii, a despărţirii religiei de stat). Dar noua stângă a păstrat tăcerea în legătură cu această chestiune, deşi dezbaterile în jurul temei au fost altminteri intense (poate cele mai aprinse), ierarhia ortodoxă contestând vehement Raportul final.
            În legătură tot cu poziţionările de pe eşichierul politic, cei doi interlocutori sugerează că aproape nu mai există un centru, radicalizarea fiind favorizată: „s-a ajuns şi la exprimări în reviste culturale sau pe bloguri ale unor intelectuali (inclusiv foşti disidenţi) de manieră concurenţială cu discursul malefic şi toxic al revistelor extremiste“ (p. 635). Faptul că Doina Cornea (şi din cauza dezinformării), Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Liviu Antonesei (şi alţi câţiva foşti disidenţi autentici) nu se numără printre aliaţii din zona anticomunismului civic-liberal promovat de Vladimir Tismăneanu pare să fie un handicap major în demersul decomunizării şi al asumării depline a trecutului totalitar (îndeosebi în direcţia memorializării). Profesorul de la University of Maryland deplânge această lipsă de unitate, dar, pe de altă parte, sugerează că dintotdeauna deplina solidaritate intelectuală în spaţiul românesc a fost problematică; în prezent asistăm doar la o foarte vizibilă „destrămare a iluziei“ (p. 636). Mogulizarea a atras şi ea polarizarea clasei intelectuale (Mircea Mihăieş); or, Vladimir Tismăneanu a căzut la mijloc în această luptă între intelectuali, fiind şi victimă a ciocoismului din viaţa universitară – a fost scos în anul 2008 din boardul editorial al unei importante reviste româneşti de ştiinţe politice, pe furiş, fără vreo explicaţie, prin voinţa unui singur personaj, îmbrăţişat acum de reprezentanţii ideologiei anti-anticomuniste.
            Deşi este o carte care se adresează publicului larg, în general accesibilă oricui, cei doi parteneri de discuţie insistă asupra lămuririi unor concepte precum dictatură, peronism, stagnare, bizantinizare, elitofobie, stat de nedrept etc. Sunt demontate şi diversele fraude semantice, inclusiv eticheta de dictatorial ataşată preşedintelui în funcţie, în care cei doi interlocutori şi-au pus speranţele pentru redresarea morală şi politică a ţării. Un om politic care a părut să fie catalizatorul unei lămuriri a situaţiei, al unui proces de despărţire a apelor; pentru Vladimir Tismăneanu, Traian Băsescu stă la originea tentativei de „exorcism naţional“, care a inclus: anticorupţie, anticomunism (civic-liberal) şi transparenţă (la nivelul justiţiei şi al documentelor istorice provenite de la vechiul regim). Câteodată – poate inevitabil pentru o carte de dialoguri – realităţile sunt zugrăvite în alb şi negru. Dar, în fond, este o convorbire între prieteni, vădind şi subiectivitate, nu o lucrare ştiinţifică. Cu toate acestea, în volum avem de-a face cu o remarcabilă adecvare conceptuală. Poate că excepţia o constituie utilizarea termenului de ferentarizare, concept nepotrivit, căci cuvântul a căpătat şi conotaţii discriminatorii din punct de vedere etnic; sigur, există argumentul autorităţii – faptul că a fost folosit mai înainte de Monica Lovinescu. Însă cunoscuta gânditoare a părăsit România în anul 1947, când exista un alt spirit public. Nici România interbelică, nici alte democraţii, mult mai avansate, nu au simţit nevoia să înfiinţeze atunci consilii de combatere a discriminării. Dar poate că şi autorul rândurilor de faţă – din motive biografice – este subiectiv în această privinţă. Oricum, atunci când a întrebuinţat conceptul, Monica Lovinescu avea în vedere metehnele grupului „săptămânist“ din jurul lui E. Barbu; în spiritul m-lovinescian, poate că termenul „cuţaridizare“ îşi găseşte mai bine locul în frază.
            Am evocat transparenţa de la nivelul justiţiei – care este un alt subiect important al cărţii. Vladimir Tismăneanu crede că în ultima perioadă s-a născut o clasă adevărată a magistraturii: „mă aflu în corespondenţă cu o serie de tineri judecători şi procurori care au pornit câteva reviste. Nu vorbim de persoane izolate, ci de zeci şi sute. Eu însumi am scris la una dintre revistele înfiinţate. Sunt oameni care au fost, de acum, educaţi în parte în Occident şi nu sunt dispuşi să perpetueze un sistem viciat“ (p. 668). Chiar dacă recentele evoluţii îngrijorătoare din sânul Consiliului Superior al Magistraturii, unde tinerii judecători reformişti au o pondere importantă, par să nuanţeze imaginea unei justiţii în schimbare radicală, situaţia nu mai este aceeaşi cu cea din 2004-2005. Oricum, se vădeşte intenţia lui Vladimir Tismăneanu de a transmite şi un mesaj optimist în paralel cu tonul amar-analitic. În carte există atât reflecţii percutante despre instituţiile din perioada comunistă (inclusiv două categorii uitate, cu rol nefast: sectoriştii şi administratorii de bloc – p. 698-699), cât şi o înclinaţie semnificativă spre schiţarea unor biografii, parcă pe urmele demersului din Arheologia terorii (în galeria de portrete, cu conexiuni în zona nomenclaturii, apar acum mai pregnant Dinu Patriciu şi Virgil Ioanid – p. 673-674).
            Volumul este atât o cronică a anilor tulburi pe care i-a traversat România postcomunistă, cât şi un document ce dezvăluie o mare prietenie intelectuală. Este un exemplu de consecvenţă a dialogului, timp de aproape două decenii, într-o lume care altminteri a fost caracterizată de absenţa comunicării şi degradarea spaţiului public. În raport cu acuzaţiile că Vladimir Tismăneanu ar fi fost un „oportunist pentru eternitate“, schimbându-şi opiniile în funcţie de cine se află la guvernare, cartea aceasta lasă impresia că este vorba mai degrabă de longevitatea unui crez şi de verticalitatea unor opţiuni. Prin urmare, susţinerea dovedită pentru preşedintele ţării nu pare efectul unui pariu conjunctural, ci reflectarea susţinerii unui număr de valori şi a unor strategii pe care profesorul de la Maryland le consideră esenţiale pentru consolidarea democratică din România.

 

Cristian Vasile

O cronică amar-analitică a României postdecembriste (Vladimir Tismăneanu - Mircea Mihăieş, O tranziţie mai lungă decât veacul: România după Ceauşescu. Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)