I. L. Caragiale şi Sextil Puşcariu:
o întîlnire de acum 100 de ani, la Blaj


Nicolae Mocanu

            Între I. L. Caragiale şi S. Puşcariu, diferenţa de vîrstă era de 25 de ani. Mare, nu numai pentru acea epocă. Drumurile lor ar fi putut, totuşi, să se întretaie prin capitala Regatului, mai ales imediat după 1900, cînd Puşcariu făcea descinderi mai dese „printre transilvănenii din Bucureşti“1. Ar fi putut, dar este puţin probabil să se fi întîmplat aşa. Cei doi aparţineau, pînă la urmă, unor „lumi“ diferite. „Tovărăşia amicilor“ pe care îi căuta Puşcariu nu-l includea pe Caragiale. Acesta, în primii ani ai secolului al XX-lea, era „un clasic în viaţă“, cu opera (cel puţin cea dramatică) scrisă aproape în întregime, sărbătorit (în 1901) la 25 de ani de activitate literară şi în căutarea unui „loc confortabil“ în care să-şi trăiască restul vieţii, în timp ce Puşcariu îşi luase de puţin timp doctoratul la Leipzig, studia la Paris şi Viena şi se pregătea să accepte propunerea Academiei Române de a prelua elaborarea Dicţionarului (tezaur al) limbii române (ceea ce se şi întîmplă în 1905). Mai mult, în aprilie acelaşi an Puşcariu este ales membru corespondent al Academiei Române, cam în aceleaşi zile în care Caragiale se stabilea definitiv la Berlin; drumurile acestuia spre Bucureşti nu treceau prin Cernăuţi, unde Puşcariu devenise, din 1906, profesor universitar, iar la Academia Română, unde duceau toate cărările lui Puşcariu cînd cobora la Bucureşti, Caragiale, desigur, nu punea piciorul, după ce Titu Maiorescu se opusese primirii sale2 şi după ce rapoartele de premiere îi fuseseră de două ori nefavorabile, în 1891 şi 1902. Încît putem presupune, cu mari şanse de a fi adevărat, că Sextil Puşcariu s-a întîlnit şi a stat de vorbă cu I. L. Caragiale „în carne şi oase“ o singură dată. În scrierile sale memorialistice3, Puşcariu nu precizează de cîte ori l-a văzut sau întîlnit. Pomeneşte în Memorii de „contactul respectuos cu Caragiale...“ (p. 776) şi aminteşte de „o conversaţie cu Caragiale“ (p. 491), dar, fără alte amănunte, lucrurile rămîn destul de vagi. În tot ce scria, Puşcariu era însă extrem de atent la proprietatea şi precizia formelor alese; de aceea singularul folosit (contactul, o conversaţie) poate întări presupunerea că a existat o singură întîlnire între cei doi, şi anume cea din 15/28–17/30 august 1911, „la Blaj, la jubileul de 50 de ani al Asociaţiei“ (Călare..., p. 209), al Astrei aşadar, la care au participat personalităţi de prim rang din Regat şi din Transilvania, printre care Nicolae Iorga, I. L. Caragiale4, George Coşbuc şi Octavian Goga5. Dar chiar dacă nu va fi fost singulară, se poate spune că este unică prin urmări: probabil acum Caragiale îi explică, memorabil, lui Puşcariu preferinţa, în opera sa, pentru figura umană în comparaţie cu peisajul natural6 şi tot acum se stabileşte un început de corespondenţă pe teme de limbă între cei doi, corespondenţă rămasă, din nefericire, aproape virtuală, din cauza morţii neaşteptate, la nici un an, a lui Caragiale.
            Puţinul care s-a împlinit din acest preconizat schimb epistolar se află în „Arhiva Sextil Puşcariu. Corespondenţă primită“ (donată, testamentar, de către nepoata sa, regretata lingvistă Magdalena Vulpe, Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ din Cluj al Academiei Române, unde am început, într-un colectiv de cîţiva cercetători, editarea şi publicarea ei în mai multe volume).

            În această arhivă există:
            (1.) o carte poştală ilustrată, inedită,  expediată de Caragiale lui Puşcariu la sfîrşitul anului 1911;
            (2.) conceptul scrisorii de răspuns a lui Puşcariu, de la jumătatea lui ianuarie 1912 (aproape cu certitudine, singura scrisoare care a fost expediată; parţial, inedită, şi aceasta);
            (3.) un text, inedit, în limba română, improvizat de Caragiale, la Blaj, la Veza, în timpul „agapei gazetarilor“7, şi transcris îndată, cu creionul, de către Sextil Puşcariu pe un mandat poştal din Cernăuţi; şi, în fine,
            (4.) un text, inedit şi acesta, notat în grabă, în aceeaşi ambianţă, cu creionul, de către I. L. Caragiale, transpunere în limba franceză a textului românesc, la rugămintea lui Puşcariu, pe un petic de hîrtie (un alt mandat poştal de aceeaşi provenienţă) oferit de Puşcariu.
            Textul de pe „carta postală“ trimisă lui Puşcariu este scris caligrafic, cu multă grijă8, fără corecturi şi a fost expediat de Caragiale la 30 decembrie 19119. Un text convenţional, de altfel, cu ocazia noului an, dar completat de un P.S. în care i se aminteşte lui Puşcariu de promisiunea de a-i trimite cărţi de-ale sale.
            Scrisoarea de răspuns a lui Puşcariu ne confirmă respectul deosebit purtat, firesc, lui Caragiale; printre cuvintele ei transpare emoţia deosebită pe care i-o produce acest început de corespondenţă, emoţie care se simte în atitudine, în formulări, dar şi în numărul mare de corecturi (38), neobişnuit de mare faţă de alte concepte de scrisori ale lui Puşcariu din aceeaşi perioadă. Importanţa ei stă însă în considerentele ştiinţifice, mai ales metodologice, pe care le face Puşcariu asupra cercetării filologice. Nu e locul, aici, al unei analize aplicate, dar cei care cercetează gîndirea lingvistică a lui Puşcariu şi ideile novatoare din opera sa, precum şi „scriitorii mari“ de astăzi vor fi citit sau vor citi cu interes, fără îndoială, rînduri ca:

Idealul unei cercetări ar fi ca obiectul ei, chiar privit în parte, să fie ca ciobul de oglindă, care, deşi e spart, totuşi ne dă putinţa, ţinut la o anumită distanţă şi subt o anumită lumină, să ne vedem în el tot atât de întregi şi în mijlocul obiectelor încunjurătoare, ca şi în bucata întreagă a oglinzii. Dar pentru aceasta nouă [filologilor] ne lipseşte priceperea şi numai DVoastră, scriitorii mari, simţiţi, întrebuinţând un cuvânt, toate iţele nevăzute care-l leagă de celelalte cuvinte ale limbii, toate puterile care-l atrag şi-l resping în anumite împrejurări.

Şerban Cioculescu o citeşte chiar cu un asemenea interes şi publică, în monografia sa, paragrafe semnificative din această epistolă10.
          Mai importante însă decît această ilustrată şi răspunsul la ea sînt celelalte două texte: cel scris în franceză de mîna lui Caragiale şi cel în română, improvizat de acesta şi notat imediat de Puşcariu; mai importante, pentru că sînt „un fragment de nuvelă“, cum le defineşte Puşcariu, în care Caragiale ilustrează „cum ştiu întoarce fraza“ „scriitorii noştri francezo-români“. Sînt texte care trebuie să facă parte din „operele complete“ ale lui I. L. Caragiale şi să fie luate în seamă de nu puţinii noştri cunoscători în profunzime ai lor. Interesante sînt şi alte două lucruri: mai întîi, faptul că varianta franceză, olografă, a fost „dată“ „în franţuzeşte“ la rugămintea lui Puşcariu şi după ce acesta notase, „repede“, improvizaţia românească, şi, al doilea, că nu urmează întru totul textul „dictat“ de Caragiale: textul francez nu este o transpunere mot-à-mot, ci este un fel de rezumat al celui dintîi, cu adaptări, scurtări şi variante onomastice semnificative. Desigur, trebuie să luăm în seamă şi producerea orală a textului transcris de Puşcariu, după cum nu trebuie să lăsăm deoparte nici circumstanţele naşterii lor: la urma urmei, avem de-a face cu texte produse şi scrise, cum arată Puşcariu, „la umbra pomilor din Veza, unde era o mare masă şi multe baterii de vin cu borviz...“...

*

            Sextil Puşcariu a pregătit el însuşi spre publicare o parte din vasta sa colecţie epistolară; în anii de dinaintea morţii (petrecută în 1948), după ce în 1944 suferise un accident cerebral care nu i-a mai permis să-şi folosească mîna dreaptă, a învăţat să scrie la maşină cu mîna stîngă şi astfel a reuşit să trieze şi să adnoteze primele litere din corespondenţa primită. La cei mai importanţi emitenţi a scris cîte un text introductiv, de lungimi variate, completat, de cele mai multe ori, cu cîteva note explicative. Este ceea ce face şi pentru I. L. Caragiale.
            În continuare, poate fi citit integral „dosarul Caragiale“ din Arhiva Puşcariu. Publicarea se face după normele stabilite pentru întreaga ediţie a corespondenţei primite de Sextil Puşcariu, cu deosebirea că, în ceea ce urmează, pentru o mai mare cursivitate a lecturii, nu am marcat corecturile lui Puşcariu din şapou şi din bruionul scrisorii sale de răspuns, lăsînd doar cele cîteva corecturi făcute de Caragiale în textul autograf şi de Puşcariu cînd a notat varianta românească (şi acestea din urmă aparţinînd, cel mai sigur şi firesc, lui Caragiale însuşi).
            În transcrierea textului francez al lui Caragiale, a rămas o lecţiune incertă; fotocopia acestui document, publicată alături de celelalte, va permite, sperăm, o lecţiune mai sigură a ei.

Note
1.
Vezi Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 248 şi urm.
2. Cf. idem, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 217: „[Titu Maiorescu] fu în stare să recunoască îndată talentul extraordinar al unui Caragiale şi Coşbuc, dar era atît de jignit de viaţa dezordonată ce o duceau aceştia, încît s-a opus de a fi aleşi membri ai Academiei Române“. Coşbuc va fi, totuşi, ales membru corespondent în 1900, iar titular, în 1916; Caragiale însă, abia post-mortem, în 1948.
3. În Călare..., ed. cit. şi în Memorii, ed. cit.
4. Şerban Cioculescu aminteşte de „două foi mari de hîrtie“ aflate în posesia sa, în care, „cu duhul său meticulos şi precis, Caragiale şi-a însemnat pe recto toate evenimentele celor nouă zile şi jumătate [25 august-3 septembrie 1911, cînd a fost plecat din Berlin]: persoanele cu care a petrecut, unde a luat mesele, cîteva reflecţii, unele de ordin meteorologic (mai toată vremea, căldură nesuferită), altele cu privire la conferinţele academice“ (vezi Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 241). Aici ar putea exista precizări ale lui Caragiale despre întîlnirea/întîlnirile cu Puşcariu. Dar, dacă aceste file mai există, nu se ştie unde sînt rătăcite. (Pentru ajutorul dat în căutarea lor, mulţumim în special Dnelor Simona Cioculescu, de la Muzeul Literaturii Române, şi Maria Rafailă, de la Biblioteca Academiei Române.)
5. Vezi mai ales Serbările de la Blaj 1911. O pagină din istoria noastră culturală. Publicată de Despărţămîntul XI. Blaj, al Asociaţiunii, Tipografia Seminarului Teologic Gr. Cat., Blaj, 1911, p. 92, 118, 397, 401–402, 450; cf. şi p. 411; cf. şi „Transilvania“, XLII, 1911, nr. 5-6; Cioculescu, Viaţa, p. 224-249 şi urm.; vezi şi Mircea Popa, Caragiale şi ardelenii, în „Familia română“, IV, 2002, nr. 2 (13), p. 32–38.
6. „Excursia mea favorită este la o cafenea din strada principală. La o masă rotundă de marmură stau un ceas două şi privesc pe trecători, iar priveliştea aceasta îmi spune mai mult decît o pajişte înflorită“ (Memorii, p. 491); rezumată în alţi termeni, ideea o întîlnim şi într-o carte poştală adresată lui Paul Zarifopol, în 1909 (cf. Cioculescu, Viaţa, ed. cit., p. 367).
7. Vezi Serbările de la Blaj, cit., p. 92: „Agapa gazetarilor. În ace[e]aş[i] vreme, redacţia foii «Unirea» a oferit reprezentanţilor presei un banchet prietenesc în grădina din Veza. Mîncări bune (tocăniţă, ciulama, muşchi pe grătar şi cafea) şi voie bună multă.
            La agapă a luat parte şi maiestrul Caragiale, protopopul Clujului Dr. Elie Dăianu, poeţii Şt. O. Iosif şi Victor Eftimiu din Bucureşti, artistul Petre Liciu şi reprezentanţii presei din Regat şi de la noi.
            Toasturi nu s-au ridicat. Au închinat numai, în cîteva cuvinte, dl Aurel C. Domşa pentru Caragiale şi Dr Elie Dăianu pentru Liciu. În schimb, neîntrecutul nostru artist Liciu a declamat cîteva anecdote, stîrnind mult haz“.
            Cf. şi p. 401-402: „La prînzul ziariştilor de la rusticul restaurant Veza, Caragiale n-o fi ştiind cîtă bucurie ne-a procurat prin sosirea lui între noi. Ce masă vioaie a fost, cu toată nota originală a aglomeraţiei. Toţi îi savurau vorbele, prea finele-i spirite. După ce s-au curmat lungile ovaţii de la sosirea sa, cînd s-a grămădit în jurul mesei mulţimea de faţă, el a ţinut următorul discurs, cu cel mai grav aer din lume:
            «Domnilor, dacă vă pare bine şi doriţi ca să fiu în mijlocul dvoastre, să-mi daţi voie să mă dezbrac!...»
            Vă închipuiţi surpriza şi hazul. Mulţi l-au imitat, dezbrăcîndu-se... numai de haină, – bineînţeles – şi dacă simplul prînz a fost excelent, e pentru că mulţi dintre noi am mîncat tocana şi ciulamaua împreună cu vorbele lui“.
            De la aceeaşi agapă sînt şi amintirile lui Octavian C. Tăslăuanu (vezi Caragiale, în idem, Spovedanii. Ediţie îngrijită de Gelu Voican. Prefaţă de Vasile Netea. Note de Vasile Netea şi Gelu Voican, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 292–293).
8. Şi Octavian Goga vorbeşte despre „[...] o carte poştală cu slova lui minunată [...]“ (vezi A murit Caragiale, în Amintiri despre Caragiale. Antologie şi prefaţă de Ştefan Cazimir, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 85).
9. Celălalt text al lui Caragiale către Puşcariu (singurul cunoscut pînă acum), ulterior celui de faţă, este datat 12. 02. 1912 şi reprezintă „un concept de răspuns telegrafic scris direct pe retro al telegramei de felicitare primite“ de I. L. Caragiale de la S. Puşcariu şi alţii, de la Paris, cînd a împlinit 60 de ani. El a fost publicat în I. L. Caragiale, Opere, VII. Corespondenţă. Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, 1942, p. 376 şi reluat în I. L. Caragiale, Opere, IV. Corespondenţă. Ediţie îmgrijită de Stancu Ilin, Constantin Hârlav. Prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 433, cu note şi comentarii la p. 1028. Originalul acestui răspuns nu s-a păstrat în arhiva Puşcariu.
10. Originalul se afla, spune Şerban Cioculescu, în fondul Alexandrina I. L. Caragiale, unde, astăzi, nu a mai fost găsit. În Viaţa, ed. cit., p. 244 este reprodusă partea centrală a scrisorii (de la „Sânt atâtea lucruri...“  la „anumite împrejurări“). Dar cu o diferenţă faţă de ciorna reprodusă acum, şi anume pentru această vină ne lipseşte, în loc de pentru aceasta nouă ne lipseşte; cîtă vreme nu avem şi exemplarul expediat din care citează, nu putem fi siguri, dar credem că avem de-a face mai degrabă cu o lecţiune greşită a lui Cioculescu decît cu o modificare făcută de Puşcariu la transcrierea „pe curat“ a scrisorii.

[Text introductiv dactilografiat de Sextil Puşcariu]

            La serbările de la Blaj ale Asociaţiunei Transilvane, din august 1911, Caragiale a fost de o vervă neîntrecută. Toată lumea era în jurul lui, în frunte cu Coşbuc, Goga, Vlaicu şi alţi ardeleni de seamă. Maestrul presimţea parcă că peste câteva luni va muri1 şi căuta să dea cântecului său de lebădă o strălucire deosebită. La umbra pomilor din Veza2, unde era o mare masă şi multe baterii de vin cu borviz, el povestea, caracterizând pe contemporani cu câteva observaţiuni prinse din fugă. „Scriitorii noştri francezo-români? Să vă spun eu cum ştiu ei întoarce fraza“ şi ca dintr’un izvor curgea un fragment de nuvelă pe care o improviza atunci. Am scris-o repede şi l-am rugat să mi-o dea şi franţuzeşte, ca să se vadă cum a fost gândită. Am păstrat cele două mandate poştale pe care le aveam la mine şi pe dosul cărora a scris Caragiale textul francez, iar eu cel român. Le reproduc aici în clişeele alăturate.
 Planul nostru de a purta o corespondenţă despre chestiuni de limbă, pentru care avea un deosebit interes şi un remarcabil simţ, nu s’a realizat din nenorocire. Am păstrat numai ciorna primei mele scrisori ce i-am adresat. Carta lui poştală a dispărut din arhiva mea3.

(1.)

            [Carte poştală ilustrată* semnată Mailick4]

             Herrn Professor Doktor
             Sextil Puşcariu
             Czernowitz

             [Ştampila Poştei, care obliterează un timbru DEUTSCHE REICH în valoare de 5 coroane: Schöneberg 30. 12. [19]11 8-9 bei Berlin]

             La mulţi ani! –
                        Caragiale

             P.S. Aştept cărţile promise.

(2.)

            [Conceptul scrisorii lui Puşcariu către Caragiale, ca răspuns la ilustrata din 30. 12. 1911]
            Iubite Măiestre5,

            Carta DTale postală m-a bucurat atât de mult, încât, de bucurie, erà să uit ruşinea. Să nu crezi însă că nu m-am gândit de multe ori să-ţi trimit cărţile promise. În minte am ticluit chiar câteva scrisori cu care să fac începutul unei corespondenţe atât de mult dorite de mine. Dar, căutând printre cărţi, mi s-a părut totdeauna că nu găsesc nimic ce ar merità să-ţi fure DTale pentru câteva ceasuri pe Caragiale. Nu crede, Maiestre, c-am învârtit fraza aşa, ca să-ţi spun cuvinte măgulitoare: De când am avut astă vară prilejul să prind o părticică din vâltoarea de gânduri ce clocotesc în capul acela pe care-l fac atât de frumos, mi-am zis că DTa, la dreptul vorbind, pierzi vremea lui Dumnezeu când, în loc să depeni mai departe cugetele, citeşti câte-o carte.
            Acum mi-ai dat însă curaj şi iată-ţi trimit câteva scrieri filologice în care, momentan, îmi pare c-am spus cevà6. Aş dori ca, răsfoind una sau alta, să găseşti un punct de plecare pentru întrebările de felul celor ce voiai să-mi pui. Cu câtă bucurie ţi-aş răspunde şi cât de bucuros aş urmà eu cu întrebările! Sânt atâtea lucruri pe care noi filologii credem că le-am înţeles dacă am putut documenta întinderea unui cuvânt în timp şi în spaţiu, dacă l-am urmărit din leagăn prin toate stadiile lui de dezvoltare, în limba literară şi în dialecte. Dar mai totdeauna facem marea greşeală că izolăm cuvântul, îl rupem din organismul întreg, din limbă, şi îl punem astfel subt microscop. Desigur că din punct de vedere metodic acest fel de a studià este inevitabil şi el ne ajută să vedem mai lămurit; dar nu este mai puţin adevărat că scoţând părticica din întreg am rupt firele de legătură, fără care nu se poate imaginà priceperea întreagă a ei. Idealul unei cercetări ar fi ca obiectul ei, chiar privit în parte, să fie ca ciobul de oglindă, care, deşi e spart, totuşi ne dă putinţa, ţinut la o anumită distanţă şi subt o anumită lumină, să ne vedem în el tot atât de întregi şi în mijlocul obiectelor încunjurătoare, ca şi în bucata întreagă a oglinzii. Dar pentru aceasta nouă ne lipseşte priceperea şi numai DVoastră, scriitorii mari, simţiţi, întrebuinţând un cuvânt, toate iţele nevăzute care-l leagă de celelalte cuvinte ale limbii, toate puterile care-l atrag şi-l resping în anumite împrejurări.
            Cât de fericit ar fi „dascălul“, precum îi ziceai în glumă la Blaj, dacă Maiestrul ar vreà să completeze, prin înţelegerea sa extraordinară, cunoştinţele câştigate la microscop! El nu aşteaptă decât începutul sau o nouă încurajare. Până atuncea îţi doreşte din inimă, Dumitale şi familiei DTale, Sfinte Sărbători în pace şi toate cele bune în anul nou.

            Cernăuţi 4/I 1912  S.[extil] P.[uşcariu]

(3.)

            [Textul („fragment de nuvelă“ improvizat de Caragiale), aşa cum l-a notat Puşcariu pe dosul unui formular COUPON CUPON şi EMPFANGSSCHEIN ADEVERINŢĂ DE PRIMIRE a 80 de coroane]

            Tânăr şi frumos băiat, mişcându-se ca o trestie verde şi plină de sevă la suflarea vântului din amurg; tare smolit, mai cu seama din pricina pălării [sic] lui de Panamŕ pe care o purtŕ într’un peş subt razele strălucitoare ale Bărăganului; şi pe urmă, stăpânind, mulţumită moşu-său, răposatul boier, cuconul Mihalache Romaşcanul, care, după moartea bătrânului Călărăşanu, luase subt îngrijirea-i părintească creşterea ştrengărelului, Mitică trăia, fără dorinţă de izbânzi sau de succese vremelnice în aşŕ numitul high life, în bătrâna casă boierească de la Brotocăneşti.

            viat • era • lu unchiu-su

(4.)

            Scrisoarea lui Caragiale, imitând stilul francezo-român al noveliştilor noştri moderni. Blaj August 1911.
            [Text olograf Puşcariu, deasupra scrisului lui Caragiale.]

            [Textul francez scris de Caragiale pe dosul unui mandat poştal Külföldi érkezésének bejelentését igazoló szelvény:]

            Jeune et joli garçon, élégant sans façon, trčs brun sous son panama éclatant sous les rayons du soleil du Midi; de plus, possédant de par son Oncle Michel le Borgne, qui, aprčs la mort du vieux Pronaroil [?] avait pris soin de l’éducation du petit gamin, Jean vivait sans aucun désir de triomphe, de succčs mondain, dans son vieux chateau [sic], de Roqueroche.

            disposant

Note
1. Peste zece luni, la 22 iunie 1912. Iată ce scrie Victor Eftimiu despre aceeaşi întîlnire: „Avea ceva profetic, fantastic, fantomatic în noaptea aceea de vară, la Blaj, cînd tăceam cu toţii şi numai el vorbea, cu ochii duşi departe şi cu fruntea îngîndurată“ (La moartea lui Caragiale, în Amintiri despre Caragiale, ed. cit., p. 66).
2. Azi, cartier al Blajului.
3. Ea există, totuşi, în arhiva de la Institutul nostru.
4. Alfred Mailick (1869-1946), cunoscut pictor de peisaje şi animale şi ilustrator german, cu studii la Dresda, renumit în epocă mai ales prin ilustratele semnate de el; cea de faţă, trimisă de Caragiale lui Puşcariu, este specifică lui Mailick: un peisaj de iarnă cu soarele apunînd în planul îndepărtat, cu pini înalţi şi brazi mai mărunţi acoperiţi de zăpadă, cu un unic personaj uman în centrul părţii de jos, înaintînd cu un brăduţ de Crăciun în braţe; în planul de jos apare un iepuraş, iar sus, în dreapta, urarea Fröhliche Weihnachten.
5. Formula este curentă în epocă: aşa i se adresează lui Caragiale şi Iuliu Maniu (vezi Cioculescu, Viaţa, ed. cit., p. 234).
6. Între ele, se afla, cu siguranţă, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprachen, I. Lateinisches Element, Karl Winter, Heidelberg, 1905; poate şi Studii istroromâne, vol. I. Texte, Bucureşti, 1906, poate Zur Rekonstruktion des Urrumänisch, Berlin, 1910, poate unele dintre Studii[le] şi notiţe[le] filologice sau fasciculele apărute pînă atunci din Dicţionarul limbii române (1906, 1907, 1908, 1909, 1910: a–bărbura).