Mircea Tomuş şi tripla re-spunere a Ardealului

Irina Petraş

            Aripile demonului a ajuns la cel de-al treilea volum (Cluj-Napoca: Editura Limes, 2011, 524 de pagini). Primul tom (2007) reconstituie o secvenţă dramatică din istoria Ardealului: momentul, cu urmări tragice şi răni greu de vindecat, al Dictatului de la Viena. Fiindcă documentul oficial conservă doar pojghiţa vieţii reale, romanul îşi ia în sarcină, cronicăreşte, re-spunerea poveştii acelor zile dintr-o perspectivă aproape de oameni: „Poveştile nu încetează a dăinui atâta vreme cât nu încetează a fi spuse“. Volumul al doilea focalizează viaţa celor „două Transilvanii“, cea de Nord, cedată temporar şi abuziv Ungariei, şi cea de Sud, loc de refugiu şi de continuare a existenţei în oglindă întoarsă, repliată, în aşteptarea/pregătirea revenirii la Ţară. Cel de-al treilea ajunge în Clujul din anii de după al Doilea Război Mondial. Evenimentele nu ies degrabă din confuzie şi distorsionări, lucrurile nu intră de la sine în făgaşul firesc, confruntările politice şi sociale ale vremii sunt agravate de insistenta, obsesiva subversivitate cu resorturi iredentiste a „prietenilor“ României (cartea lui Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, ar putea fi citită ca document complementar al romanului-frescă al lui Mircea Tomuş şi confirmare irefutabilă a prezenţei ameninţătoare a demonului deasupra tuturor gesturilor româneşti).
            Cum spuneam la apariţia primului volum, tăietura netă şi oarbă a evenimentului istoric este umanizată într-o proză de extraordinară ştiinţă a reconstituirii. Personaje reale, altele imaginare, date extrase din documente, verificabile, şi altele avansate ca variante valabile ale realului sunt fixate sub lupa măritoare a descrierii. Povestirea lucrează, declarat şi îndrăzneţ, în descendenţa prozei ardelene gen Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan, Rebreanu, chiar Blaga, dar şi cu o vagă ritmare sadoveniană, poematică a detaliului.  N-au lipsit, în comentariile la roman(e), trimiterile la Thomas Mann şi Joyce.
            Povestea re-spusă a Ardealului se face pe muchie de cuţit. Viaţa pare să curgă tihnit, să-şi vadă de măruntele sale izbânzi şi poticneli. Extrem de fin, se insinuează tensiunea, aşteptarea, spaima. Se înregistrează cu lentoarea vremurilor de pace amănuntele vieţii protagoniştilor de ambe etnii, neştiutori de ameninţarea deja slobozită din arcul istoriei. Când şi când, neanunţat anume, cu o stranie irupere cu impact subliminal, de o discreţie înfricoşătoare, trece/adastă pe deasupra descrierilor demonul. Negru, sumbru („demonul se aduna pe sine de prin colţurile murdare, mirosind a vechi şi a putred, ale oraşului. Ieşea ca un abur fetid, din gurile de canal, ca un oftat otrăvit, câteodată grotesc, un fel de râgâit scârnav, alteori se scurgea în pârâiaşe de miasme lichide, sub aburi cocliţi…“), are atributele monştrilor din basmele populare, dar inserţia sa se petrece atât de într-o doară, de calm-neaşteptată, încât filele romanului se parcurg cu alerteţe frisonantă, sub teroare. În contrapunct, traversează spaţiul-timpul trilogiei romaneşti cei doi bătrâni în alb, concentrând în repezi tuşe mitice adevărul celor ameninţaţi de demon: „Stăteau serioşi, aproape în nemişcare, oscilând la graniţa dintre a fi şi a nu fi“. Pe deasupra tuturor se iscă un înţeles: „aripi nevăzute ale unui cântec învăluitor, care venea de undeva din adânc şi le bântuia fiinţele pe dinăuntru, înmuindu-le ca de o suferinţă tăioasă, dar plăcută“, căci e, simplu, povestea apartenenţei. Ca la un inventar al neamului, cu tot trecutul său, cu zestrea materială şi spirituală acumulată în secole prelungi de românii ardeleni, se enumeră fiinţa însăşi a Transilvaniei, cu toate feţele ei. Roman istoric şi politic, etnografic şi autobiografic, de dragoste şi de atmosferă, Aripile demonului stăpâneşte ştiinţa de a suspenda oarecum decizia Istoriei prin readucerea la suprafaţă a celor mai adânci şi mai durabile resorturi umane.
            Cea de-a treia carte a trilogiei pune în pagină mai întâi Caietul pierdut al unei încercări de roman din anii ’60 şi îl recuperează prin acumulări de detalii. Nu e vorba atât de o reconstituire, cât de o încercare de re-trăire în timp real. Mircea Tomuş re-compune, cu infinite detalii cinematografic-picturale, atmosfera. Primul volum are avantajul că e mai degrabă istoric decât autobiografic, dar metoda de situare in illo tempore e aceeaşi. Maniera este a memoriei care face efortul să scoată la suprafaţă lucruri uitate, latenţe. Insistenţa privirii e cu bătaie dublă – restaurează panorame ale trecutului mai întâi pentru ceilalţi, ca să nu se uite, să fie lămurite nişte circumstanţe care ar trebui să informeze firesc prezentul, dar evocă şi dintr-o plăcere strict personală de a descoperi că detalii infime ale devenirii personale (cartea e şi un bildungsroman ardelenesc) n-au fost uitate, că tezaurul aţipit al minţii poate fi provocat, stârnit, răscolit. S-a vorbit de proustianism şi balzacianism. Se pot găsi argumente destule pentru ambele atitudini, dar atenţia lui Mircea Tomuş pentru detalii nu ţine de rememorarea sentimentală ori programatică, nici de reconstituirea foarte obiectivă a unei epoci, cu tot mobilierul său arhitectural, social, uman. Ambele feluri de rememorare şi re-construcţie a trecutului au, înainte de toate, o motivaţie şi o ţintă morale. E vorba, în cele din urmă, despre dreptatea care se cuvine făcută unor bulversate epoci istorice şi oamenilor aflaţi sub vremi.
            Clujul anilor ’50-’60 este colindat la pas, de un topograf pedant-duios, gata să alunece şi în detalii inutile pentru cel nesituat în aceeaşi dispoziţie memorativă. Tenta autobiografică e acum mai accentuată, tot aşa ticurile povestirii ca ritual cu auditoriu. Străzi, localuri şi grădini de vară, biserici, şcoli, reviste, cenacluri, spectacole, personaje (nume sonore ale scrisului transilvan, într-un album virat abil din sepia în culori apăsate, cu valorizări tari, iuţi, pitoreşti), cuprinsuri de numere de revistă, chiar o mică antologie de versuri şi texte teoretice apărute în Steaua, echipe de fotbal, documente din arhiva personală sunt toate revărsate în pagină, uneori abia digerat, cu o anume urgenţă a instrumentării dosarului.
            Cumva în răspăr cu zvârcolirile demonului, Clujul e „o cetate luminoasă“, „cu străluciri scrise pe masivităţi de piatră şi zid, cu deschideri de perspective de străzi şi pieţe, cu dealurile împovărate de grădini şi vile“; „era ceva ca o întruchipare a unei dramaturgii a luminii, care-şi juca scenele ei mai mărunte ca şi pe cele mai mari, decisive, pentru mulţimea de spectatori cam indiferenţi ai vieţii“. Deşi „viaţa aceea veche şi bună, prietenoasă, moale şi caldă, ca o pâine gustoasă, începuse să «se strice»“ şi „prindea un fel de mucegai amar, mai întâi pe margini şi apoi chiar în miezul ei“, „sufletul muzicii bântuie oraşul pe dedesubtul şi prin interiorul geografiei lui fizice, palpitând nestins ca un zvon neîntrerupt al tăcerii şi izbucnind, pe ici, pe colo, la interval de timp şi spaţii. […] Este ceva ca o apă sonoră, un flux continuu, ca o împletire strânsă de fire nevăzute“; „Îmi place lumea aceasta de oameni vechi ai Clujului, în care cei noi au calităţile şi instinctul de se aşeza, cuminţi, cum le stă bine unor ardeleni adevăraţi, într-o suită care vine de departe şi cine ştie dacă duce undeva […] Este ceva, ca un suflet comun, care se manifestă în existenţa lor“.
            Cele trei romane sunt construite simfonic şi cadenţate prin câteva vaste laitmotive: lumina, echilibrul, melodia. Semnele memorative ale propriei biografii, amintirile copilăriei şi cunoaşterea de mai târziu a oamenilor din mai toate zonele Ardealului, la care, firesc, se adaugă biblioteca imensă, consultată cu un ochi în stare să vadă palpitul vieţii dincolo de documentul uscat şi neutru, convocate într-o proză acaparatoare. E atât de mărunţit fiecare detaliu al unor zile de răscruce, încât încape în pagină istoria unui neam, cu datini, obsesii, spaime, cu poveşti şi legende, cu un peisaj asumat cu toate culorile, miresmele şi formele sale. Fiecare scenă e secţionată ca la un tomograf scriptural, felie cu felie, gest cu gest, aromă cu aromă, sunet după sunet.
            Mircea Tomuş adaugă Caietului pierdut Caietul de la Vadul Moţilor, o partitură colaterală, cu infuzii amoros-senzuale, şi Cadenţe finale, mic raport despre primul congres al scriitorilor, din 1956. Cele două par mai degrabă anexe ori caiete de lucru, introduse aici pentru a lărgi ambitusul vocilor deponente. Oricum, prozatorul e un martor profesionist, pe spusele căruia poţi conta.

Irina Petraş

Mircea Tomuş şi tripla re-spunere a Ardealului (Mircea Tomuş. Aripile demonului. vol. III. Cluj-Napoca: Editura Limes, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)