„Aventurierii politicii româneşti”

Ştefan Borbély

            În mod incontestabil, după Riscul în cultură, Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Vinovaţi fără vină şi Trădarea criticii, Istoria dramatică a prezentului: Aventurierii politicii româneşti (Bucureşti: Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010) e cea mai complexă dintre cărţile de atitudine ale romancierului Nicolae Breban, omul care, dintre toţi şaizeciştii titraţi ai literaturii române, s-a expus cel mai mult în forul public, fiind, la fel de limpede, şi cel mai atacat sau controversat. Recent, i s-a înscenat, oneros şi ignar, şi un proces de colaboraţionist cu dictatura şi cu Securitatea, semn că vocea lui, personală şi puternică, deranjează. Mai mult decât atât, Breban a candidat şi la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, lăsând impresia unui om dispus să-şi abandoneze vremelnic „turnul de fildeş“, pentru a pune umărul la binele comunitar. Pe de altă parte, e un martor incomod şi o incontestabilă instanţă morală, care nu ezită să pună degetul pe rană: trăieşte în punctul fierbinte al literaturii române de mai bine de cinci decenii, ştie multe şi nu se sfieşte să rostească adevăruri dureroase, în numele unui drept câştigat prin muncă: acela al excelenţei proprii şi al personalităţii. Nu în ultimul rând, Breban gândeşte sistemic, în categorii de filosofie a culturii, pe o epistemă preponderent germană, rostuind istoria în serii tipologice comprehensive, în formularea cărora atitudinea existenţială se combină cu vizionarismul participativ al omului superior, pentru care a trăi înseamnă şi responsabilitatea de a înţelege. Orgolios cum e, nu-i poţi nega originalitatea, directeţea de a spune lucrurilor pe nume şi voluptatea de a fi incomod cu premeditare, „licenţa“ primind-o de la maestrul său, Nietzsche, pentru care o idee „inactuală“ este întotdeauna mai fertilă decât una spusă fără verv opozitiv, din conformism sau cuminţenie. Expresia radicală a „inactualităţii“ e opoziţia faţă de „istoria arogantă, universitară“, şi-n general faţă de academizanţi, extinşi până la „păltinişeni“: fireşte, nu pot fi de acord cu această idiosincrazie, dar o suport cu graţie, convins fiind că victimizarea fără obiect e la fel de stenică precum e şi stigmatizarea...
            Tipologic, Istoria dramatică a prezentului este o „consideraţie inactuală“ despre identitarul istoric românesc şi vicisitudinile sale printre dictaturile secolului XX. Începe cu o analiză neconvenţională a mişcării legionare şi a „magnetismului“ pe care aceasta l-a exercitat printre marii intelectuali ai interbelicului românesc, continuă cu radiografierea celor două dictaturi comuniste care ne-au marcat existenţa – dejismul stalinist şi ceauşismul – şi se termină cu o lucidă abordare a destructurărilor sociale, politice şi culturale pe care le-a adus Revoluţia din decembrie 1989, în subsidiarul întregii diacronii stând o idee incomodă, care va stârni multe discuţii, dacă va analizată la sânge şi întoarsă pe toate feţele: structural şi identitar, socialul românesc nu e pregătit pentru libertate, trăind mai plenar privarea de ea decât zestrea proiectivă virtuală, cu care ea vine. Breban însuşi pare mai atras de această idee decât de aceea de a analiza utopia libertăţilor româneşti: face un elogiu discret al „ordinii“ pe care o aduce cu sine dictatura, spune, la pag. 301, „că într-o dictatură «elitele», ca şi «aristocraţia», sunt mai vizibile“, spune, negru pe alb, la pag. 297, că „neamul românesc“ a avut numai „de câştigat“ de pe urma dictaturilor care i-au jalonat istoria în secolul XX şi propune, la pag. 299, o amnezie generalizată, foarte pe neplacul acelora care au făcut din „stafia“ comunismului sursă de bunăstare personală şi de prestigiu în cele două decenii de după 1989:

De ce să ne speriem, noi, la rândul nostru, când soarta „ne-a dăruit“ o robie [...] asemănătoare?! Şi decât s-„o“ mistificăm, îngroşăm şi caricaturizăm în sute şi mii de comentarii şi „testimonii“, mai bine ar fi, mai înţelept, poate, ar fi s-o... uităm un timp! S-o lăsăm „deoparte“, în grija unei generaţii care va veni, cu siguranţă, şi care va avea calmul, curajul, dar şi norocul de a o descoperi.

Celor care vor fi şocaţi de ineditul acestor formulări din „vara aceasta capricioasă a lui 2010“, să le reamintim că în vara la fel de „capricioasă“ a lui 2011, capul de afiş al emisiunilor televizate de mare audienţă şi al ziarelor foarte citite l-a ţinut Ceauşescu, întors pe toate feţele, de la absolutismul său paranoic din ultima fază până la (aparentele) secrete de alcov ale tânărului satrap, un serial cu „îngăduinţele“ sale erotice cu o „tovarăşă“ pentru nurii căreia a deconspirat chiar şi o casă de taină a partidului ţinând cu răsuflarea tăiată milioane de români convinşi că România coruptocratică de acum n-ar fi fost posibilă în ceauşism, generalizarea cangrenei dispersive – foarte profitabilă pentru clasa politică şi pentru interlopi – fiind zăgăzuită de controlul social strict exercitat de dictator şi de cenzura emanată de Securitate. Altfel spus, la nici un an de la incomodele diagnostice puse de Breban în Aventurierii politicii româneşti, dorul de dictatură e întrevăzut, de mulţi, ca o soluţie la marasmul incompetent şi şmecher care ne iroseşte acum energiile, lucru care ar trebui să dea de gândit!
            Sunt multe detalii similare în carte, din vremuri mai vechi sau din prezent, dar nu la ele vreau să mă opresc acum, ci la miza majoră a volumului, aceea de a pune istoria noastră recentă într-o ramă metodologică suplă, unitară, problematizantă. Teza „excesului de trecut“ şi a „distorsionării“ sale prin intermediul „testimoniilor“ de tot felul vine, în esenţă, din a doua Consideraţie inactuală a lui Nietzsche, pe când metodologia de bază preconizată de romancier e decantată din Naşterea tragediei şi din alte texte similare, extrapolarea în direcţia înţelegerii calitative a timpului istoric sunând în felul următor: sunt momente, în evoluţia unui popor, când istoria lui intră în „exces“, în „hybris“, ca o contrapartidă la „cuminţenia“ nefertilă, neproductivă a sistemicităţii. Aceste momente de „amoralism genialoid“, de „nemăsură“, în care „tabla morală după care multe naţiuni, mai ales europene, se conduc de milenii poate şi «trebuie» încălcată“ (p. 70), duc istoria înainte, spre deosebire de perioadele de acalmie, care nu fac decât s-o structureze într-o orizontală lipsită de „nerv“ şi de „originalitate“. În identitarul românesc – arată Breban –, teoria „boicotului istoriei“, elaborată de Blaga, altoită pe aceea, mai generală, a ortodoxismului apolitic şi prudent-retractil, a oferit ideologia predilectă a refugiului înspre repaus, pe când mişcarea legionară – căreia îi este dedicată secţiunea primă, cea mai consistentă a volumului – a reprezentat soluţia contrară, viciată din păcate – arată romancierul – de propensiunea pentru crimă şi de exacerbarea violenţei sociale, văzută ca soluţie „unică“ la politicianism. În combinaţie cu profesorul Nae Ionescu, mişcarea magnetizează „nebunia genială şi genialoidă“ a generaţiei ’27 (Eliade, Cioran etc.), întrând ulterior în conjuncţie opozitivă cu alte două „nebunii“ ale perioadei, dictatura lui Carol al II-lea şi dictatura antonesciană, semn că ne aflăm într-un moment destructurant, „dionisiac“ al istoriei, care face legătura între expresionismul Primului Război Mondial, dictaturile lui Mussolini şi Hitler şi, la celălalt capăt, cu „nebunia“ distructivă a celui de-al Doilea Război Mondial.
            Precizez, pentru cei care s-au şi grăbit să eticheteze aparentul partizanat, că Breban nu face elogiul mişcării legionare, dimpotrivă: pune accentele care se cuvin, sancţionează recursul la crimă şi la violenţă, sacrificând, pentru asta, multe aspecte definitorii ale Legiunii, cum au fost cultul muncii, antipoliticianismul, simbolismul mesianic şi spiritualismul. Pe de altă parte, declasează figura şi rolul politic ale Căpitanului („bulevardier“, „condotier“, „aventurier aidoma unor figuri ale unei medievalităţi târzii“), de un tratament coroziv similar „bucurându-se“, ulterior, Carol al II-lea (elogiat totuşi pentru mecenatul cultural) şi Antonescu. Nae Ionescu apare ca „diavol mărunt“, dar i se recunosc charisma, puterea de a subjuga şi ubicuitatea, deopotrivă socială şi politică. Din nou, Breban procedează în felul acesta din raţiuni sistemice, ţelul lui fiind acela de a demonstra că „sublimul“ şi „hybrisul“ din viaţa socială şi politică românească apar, ca o fatalitate, înveşmântate în grotesc, histrionismul fiind mai propriu „sistemului“ decât responsabilitatea etică sau incandescenţa implicării decisive: „idiosincraziile culturale ale lui Nae Ionescu ne atrag şi mai «adânc», dacă nu spre Orient, oricum spre zone de-o incertă abisalitate psihologică, unde instinctul vital inflamat este sedus şi amestecat cu un pitoresc de carnaval“ (p. 122-123).
            Foştii nomenclaturişti ceauşişti, intraţi în Frontul Salvării Naţionale după decembrie ’89, sau Dan Deşliu, devenit herald al libertăţii după grozăviile scrise în anii ’50, confirmă, arată Breban, fatalitatea grotescului din viaţa publică românească, detectabilă atât în stalinism şi ceauşism, cât şi în epoca prezentă, în care pitorescul ne amărăşte zilele şi ne ucide speranţa de mai bine. Sistemicitatea analizelor lui Breban, preferinţa acordată identitarului naţional în detrimentul celui „global“, suspiciunea faţă de mitizarea „boicotului istoriei“ sau a Mioriţei indică faptul că ne găsim în faţa unor obsesii personale foarte puternice, aflate în interconexiune cu teze formulate – sau disimulate epic – în marile romane ale autorului. Nu ascund nici faptul că multe idei apar, dacă nu contestabile sau excesiv radicalizate, măcar susceptibile de a fi gândite în rame explicative mai vaste. Iată trei dintre ele: proiecţia legionarismului pe fondul instabilităţii politice româneşti din perioada interbelică (peste 30 de guverne în două decenii de viaţă nedictatorială!) şi pe cel al politicianismului, necesitatea unei analize mai nuanţate a dinamicilor sociale din vremea dejismului şi a ceauşismului (trăim, azi, consecinţele lor!), scrutarea, dincolo de percepţia intelectuală dezgustat-grotescă, a coruptocraţiei de acum şi a stratificărilor sociale şi identitare pe care le-a generat. Însă, nu aş putea încheia fără să remarc o altă idee axială a cărţii: aceea potrivit căreia atât momentele de „nemăsură“ ale istoriei autohtone, cât şi cele de dictatură generează „personalităţi energetice“, „aristocraţi“, fiinţe superioare, emergenţa lor semănând diamantului eliberat de zgură. O nuanţă autobiografică, perfect întemeiată, irizează concepţia lui Breban de la acest nivel, miza mare a ideii fiind aceea de a demonstra – ceea ce romancierul a mai făcut... – că generaţia din care face el însuşi parte (Nichita Stănescu, Matei Călinescu etc.) a transformat literatura într-un asemenea mediu germinativ de excelenţe, prin intermediul promovării esteticului ca replică alternativă sublimă la grotescul ideologic din jur. Trebuie să recunoaştem că Breban rămâne seniorial şi impecabil de fiecare dată când enunţă această dihotomie: de pildă, nu trebuie uitat faptul că Istoria dramatică a prezentului s-a zămislit când împotriva autorului se trăgea cu tunul, pe motivul orchestratei acuze de colaborare cu Securitatea. Niciun răspuns în volum, nimic insidios, revanşard sau resentimentar: doar idei şi fapte, nu psihologie. Jos pălăria!

Ştefan Borbély

„Aventurierii politicii româneşti” (Nicolae Breban, Istoria dramatică a prezentului: Aventurierii politicii româneşti. Bucureşti: Ed. Muzeul Literaturii Române, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)