O contribuţie valoroasă la istoria vieţii urbane din Transilvania

Lukács József

            În Evul Mediu au existat instituţii de asistenţă socială care în sursele documentare şi narative ale vremii erau amintite drept xenodocheion (gr.), xenodocium, hospitale pietatis, refrigerium pauperum (lat.), Spittel (germ.), ispotály (magh.), în care erau ajutate persoanele aflate în dificultate. Aceste instituţii puteau fi atât publice, cât şi private şi s-au născut din sentimentul de milă şi din dorinţa de a ajuta a creştinilor. Aceste aşezăminte constituiau soluţiile găsite de biserică, de autorităţile laice şi de persoanele private la problemele sociale grave.
            Întrucât în literatura română de specialitate de cele mai multe ori este folosit termenul de spital când vine vorba de aceste instituţii filantropice, se cuvine să precizăm că nu este vorba doar de instituţii curative, cum înţelegem în zilele noastre termenul de spital, ci despre instituţii de asistenţă socială şi de îngrijire în care erau ajutaţi săracii localităţii, peregrini bolnavi, tineri studioşi, studenţi sau calfe aflaţi în călătorii, persoane cu dizabilităţi înnăscute sau dobândite pe parcursul vieţii, persoane eliberate din prizonierat, orfani şi bătrâni. De exemplu, nevoia unor astfel de aşezăminte filantropice a dus la înfiinţarea Ordinului Cavalerilor Ospitalieri al Sfântului Ioan din Ierusalim, care avea ca prim ţel îngrijirea pelerinilor bolnavi aflaţi în drum spre Ţara Sfântă.
            Întrucât niciunul dintre termenii de spital, ospiciu, azil nu acoperă sensul complet al activităţii acestor instituţii, istoricul Enikő Rüsz-Fogarasi, în studiul Asistenţa socială şi biserica de la medieval la modern, de la general european la regional transilvănean, apărut în revista Historia Urbana, tomul XVII, din 2009, a propus termenul de aşezământ ospitalier.
            Aceste instituţii, care serveau ca aziluri-spital, îşi au originea în pietatea creştinătăţii timpurii, iar în Evul Mediu, existenţa unor aşezăminte ospitaliere într-o localitate arăta nivelul de organizare şi gradul de urbanizare al acesteia.
            Aşezămintele ospitaliere au fost înfiinţate de episcopi, mănăstiri, oraşe sau de potentaţi. În Evul Mediu, persoanele care se ocupau de aceste instituţii – întreţineau clădirile, suportau costurile de funcţionare şi îngrijeau persoanele nevoiaşe – s-au organizat în confrerii, care, de multe ori, susţineau şi câte un altar al bisericii parohiale din localitate sau al bisericii aşezământului. La Cluj, în anul 1368 este amintită existenţa  confreriei Sfânta Ecaterina şi a altarului ei în biserica Sfântul Mihail.
            La sfârşitul Evului Mediu sau la începutul epocii moderne, cele mai multe dintre aceste aşezăminte filantropice au trecut în subordinea administraţiilor orăşeneşti şi au servit ca instituţii sociale sau spitale.
            În România, studierea aşezămintelor ospitaliere este practic la început. Au fost publicate, de exemplu, informaţii despre aşezăminte de binefacere, aziluri şi spitale din Bucureştiul secolelor XVIII şi XIX, dar până nu demult despre instituţiile similare din oraşele transilvane au apărut doar câteva studii.
            În anul 2002, la Cluj, a luat fiinţă o echipă de cercetare – formată din Enikő Rüsz-Fogarasi, Tünde Mária Márton, Ágnes Flóra, Júlia Derzsi, László Pakó şi Ágnes Mihály – care şi-a propus ca obiectiv publicarea şi cercetarea surselor istorice referitoare la viaţa aşezămintelor ospitaliere din Transilvania. Drept rezultat al muncii lor, în anul 2006, a văzut lumina tiparului volumul intitulat A Szentlélek ispotály számadáskönyvei 1601-1650 [Cărţile de socoteli ale aşezământului ospitalier Sfântul Duh din Cluj din anii 1601-1650] (surse istorice publicate de Tünde Mária Márton şi Ágnes Mihály, volum redactat şi indice de Ágnes Flóra, studiu introductiv de Enikő Rüsz-Fogarasi, Budapest, 2006), iar în anul 2010, la Budapesta, la Editura L’Harmattan, a apărut următorul volum, publicat de Ágnes Flóra, Tünde Mária Márton şi Ágnes Mihály, intitulat A Szent Erzsébet ispotály számadáskönyvei 1601-1650 [Cărţile de socoteli ale aşezământului ospitalier Sfânta Elisabeta, 1601-1650], cu un studiu introductiv de Enikő Rüsz-Fogarasi şi un rezumat în limba engleză de Ágnes Flóra.
            Din informaţiile cunoscute mai demult din istoria oraşului Cluj era ştiut faptul că aici, încă din secolul al XIV-lea, au existat trei aziluri-spital: Sfânta Elisabeta, Sfântul Duh şi Sfântul Iov. Cercetările recente au adus noi informaţii despre acestea.
            Dintre cele trei aşezăminte ospitaliere din Cluj, cea mai scurtă existenţă a avut spitalul Sfântul Iov, în care au fost trataţi suferinzii de boli contagioase. Din datele aflate prin cercetarea arhivei s-a putut afla că azilul-spital Sfântul Duh a funcţionat de la sfârşitul secolului al XV-lea până la sfârşitul secolului al XVII-lea, a avut un venit de 150-200 de florini şi în el erau îngrijite între 3 şi 12 persoane.
            Existenţa aşezământului ospitalier Sfânta Elisabeta a putut fi documentată încă de la mijlocul secolului al XIV-lea. Este o instituţie existentă şi în zilele noastre, sub forma unui azil de bătrâni, fiind una dintre cele mai longevive instituţii de acest gen din Transilvania. Din datele studiate până în prezent s-a putut trage concluzia că acest aşezământ, chiar şi în cei mai grei ani, a avut un venit minim de 600 de florini şi adăpostea între 16 şi 35 de bolnavi săraci. Averea aşezământului a fost constituită în timp din donaţii regale – de exemplu, ale lui Ludovic cel Mare, Ioan I Zápolya, reginei Izabella – şi din donaţiile unor nobili din zonă sau ale unor cetăţeni ai Clujului. Astfel, în anul 1525, Antal Dezső, un nobil din satul Mera de lângă Cluj, şi-a donat întreaga avere; în jurul anului 1557, Gergely Fodor, fost jude al oraşului, a făcut o donaţie consistentă în favoarea aşezământului.
            Volumul conţine doar o parte a arhivei acestei instituţii, care există de aproape şase secole şi jumătate. Textul publicat nu este o lectură uşoară sau plăcută: sunt însemnările şi dările de seamă ale celor 10 intendenţi ai azilului-spital care au activat în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în timpul când aşezământul a funcţionat ca instituţie a oraşului liber Cluj. Cărţile de socoteli au fost scrise în limba maghiară şi sunt presărate cu multe cuvinte, expresii sau fraze în limba latină. Acest limbaj este folosit şi de intendenţii al căror nume arată că au fost saşi: Georg Alczner şi Andrea Kirschner.
            Volumul este deosebit de interesant ca sursă istoriografică, atât pentru aspectele economice (de exemplu, variaţia preţurilor unor produse în timp, contravaloarea serviciilor, salariile zilerilor), cât şi din punctul de vedere al vieţii cotidiene din Clujul acelei epoci. Pot fi urmărite veniturile aşezământului din care era suportată activitatea filantropică, se poate forma o idee despre nivelul veniturilor şi cheltuielilor legate de administrarea unor proprietăţi în secolul al XVII-lea.
            Volumul este întregit de o prefaţă semnată de doamna Enikő Rüsz-Fogarasi, cadru universitar al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“. Bazându-ne pe acest studiu, putem reda următoarea scurtă istorie a acestui aşezământ ospitalier.
            În numele azilului-spital întâlnim numele patroanei lui, Sfânta Elisabeta (1207- 1231). A fost fiica regelui Andrei al II-lea al Ungariei şi a reginei Gertrudis de Merania; era sora regelui Béla al IV-lea al Ungariei; a devenit soţia marchizului de Turingia; a murit în 1231 şi a fost sanctificată de papa Grigore al IX-lea în 1235. Sfânta Elisabeta, care în anul 1222 a înfiinţat un orfelinat, în 1224 un spital cu 28 de paturi, iar în timpul foametei din 1225 a hrănit din rezervele cetăţii de la Wartburg 900 de săraci, a fost o sfântă al cărei nume apare deseori în numele aşezămintelor de binefacere.
            Data întemeierii aşezământului ospitalier Sfânta Elisabeta de la Cluj nu este cunoscută. Prima dată este pomenit în scris în anul 1366, când regele Ludovic cel Mare i-a donat o moară. Prima etapă a istoriei instituţiei întemeiate şi susţinute în cadrul bisericii s-a încheiat la începutul secolului al XVI-lea, când a trecut sub administraţie orăşenească.
            A doua etapă a istoriei aşezământului cuprinde epoca administraţiei orăşeneşti. Această etapă se întinde şi după anul 1668, când Clujul pierde statutul de oraş liber regal. Între 1718 şi 1768 urmează o etapă intermediară lungă, când, în cadrul procesului de recatolicizare a oraşului, administraţia orăşenească şi biserica romano-catolică s-au luptat pentru această instituţie.
            A treia etapă, cea dintre 1768 şi până la etatizarea din 1948, este cea a restauraţiei catolice. Atunci aşezământul Sfânta Elisabeta devine o instituţie a bisericii catolice, administrarea lui se face de un intendent, care era de fapt ori preotul, ori epitropul-şef al parohiei Sfântul Mihail din Cluj.
            A patra etapă din istoria aşezământului este cea de după etatizarea din 1948. Instituţia a fost transformată în azil de bătrâni şi aşa funcţionează şi în zilele noastre, în aceeaşi clădire, care se află lângă biserica Sfântul Petru, pe bulevardul 21 Decembrie 1989.

 

Lukács József

O contribuţie valoroasă la istoria vieţii urbane din Transilvania ( Cărţile de socoteli ale aşezământului ospitalier Sfânta Elisabeta, 1601-1650. Budapest:Editura L’Harmattan, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)