Prozoeseuri

Marta Petreu


            Un volum greu clasabil, cu un titlu care avertizează precum un semafor asupra capcanelor ascunse în interiorul copertelor, este Elogiul bâlbâielii, de Ciprian Vălcan. Autorul este un tînăr universitar din Timişoara, cu studii de filosofie în ţară şi în Franţa, cu un doctorat în filosofie la Cluj, la Universitatea „Babeş-Bolyai“, şi altul în Franţa, la Paris, cu mai multe volume personale. Un om al zilelor noastre, ca să zic aşa, căruia nu-i lipsesc diplomele, dimpotrivă, şi din care cultura dă pe dinafară. Şi-al cărui talent real se materializează nu o dată în luarea peste picior a culturii înseşi.
            Nu aş putea să spun foarte precis ce este volumul, unul de eseuri sau unul de proză. Ştiu însă că este unul de coşmaruri. Ciprian Vălcan pune în pagini cultura sa, care nu este deloc mică, şi reacţionează nervos, rapid şi coşmaresc la stimuli. Este cartea unui „iritabil“, în sens caragialian, pe care ideile şi locurile comune ale contemporaneităţii îl stimulează nervos, provocîndu-i mici explozii de reacţie: nişte tablete scrise expresiv şi în registru ambiguu, de prozoeseuri simultan; un fel de coşmaruri, în care ideea stimulantă/iritantă este dusă pînă la ultimele ei consecinţe. În timpul lecturii, prin analogie, mi-a venit în minte Cartea apocrifelor a lui Karel Čapek, care rescrie miturile şi arhetipurile, „rezolvîndu-le“ sarcastic nucleul prin cîte-o lovitură pe cît de ingenioasă, pe atît de prozaică. La fel procedează uneori Ciprian Vălcan; de exemplu, în „Istoria lui Narcis“, destinul eroului din mitul clasic al oglindirii şi al iubirii de sine eterne este soluţionat sarcastic de Vălcan în ultimele două propoziţii ale microeseului său prin afirmaţia că este orb: „Însă zeii nu ştiu că Narcis nu s-a privit nicio clipă. Chiar dacă nu le vine să creadă, Narcis e orb“. Sau, în „Demonul şi sirena“, reface episodul ispitirii din mitul lui Odiseu, convingîndu-ne că eroul se zvîrcolea în legături nu pentru că l-ar fi ademenit sublimul cîntec, ci deoarece „sirenele n-au scos niciun cuvînt“ – erau ori indiferente, ori mute. O anume cruzime a gîndirii nu lipseşte din aceste pagini; de exemplu, în „Maeştrii sinuciderii“, pomeneşte „abilitatea“ japonezilor de a se sinucide spintecîndu-şi „burta cu precizie milimetrică, dovedind încă o dată ce înseamnă un lucru bine făcut“.
            Ciprian Vălcan se mişcă în cultura lumii cu dezinvoltură, din Antichitate pînă astăzi, de la filosofie şi literatură la ultimele filme de succes. El face parte din specia manieriştilor înnăscuţi, adică a celor ce percep nu natura, ci natura umanizată – adică mediul uman, cultura; şi percep lumea nu în obiectivitatea ei, ci în tendinţa de transformare spre altceva, în metamorfoza anamorfotică, spre monstruos de obicei. Şi, ca toţi manieriştii, mizează pe surpriză, pe stupoarea pe care o produce prin ingeniozitatea soluţiei sale. De exemplu, pentru Vălcan, „orbii au inventat mistica, iar cei care văd – psihologia. Primii se pierd în abisul divin, ultimii în abisul propriului suflet“. Un mic text, „Inventarea maimuţei“, e elocvent pentru galeria de monştri care forfotesc în imaginarul pe care cartea îl scoate candid la vedere: omul, ne spune Vălcan, a fost modelat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, iar „maimuţa – după chipul şi asemănarea omului“. În pasul al treilea, introduce monstruosul, „fiinţele crepusculului“, care „vor fi create după chipul şi asemănarea maimuţei“. Pe aceste premise, urmează edificiul consideraţiilor obligatorii şi al concluziilor: omul e creat de divinitate, maimuţa este creată de demonul „pastişor“, care ţinteşte „ironizarea operelor divine“, parodierea, fisura şi fisurarea lumii în favoarea neantului şi a nimicirii. Tot ca trăsătură tipic manieristă, în textele lui Vălcan mişună monştrii şi monstruosul, pe care numai lipsa noastră de acuitate i-ar situa în alte lumi, cînd ei sînt de fapt aici, cu noi şi la îndemînă (vezi „Metafizica monştrilor“, „Tipologia infernului“, „Inventarea maimuţei“, „Lumea piticului cocoşat“, „Fotografiile monştrilor“ ş.a.).
            Pe coperta a patra a cărţii, dl Vălcan este prezentat drept filosof. Este exact, în sensul că Vălcan gîndeşte realul – acela cultural (adică literar, filosofic, mitic, filmic, pictural etc.) şi necultural – prin concepte şi tipologii, unele inventate de el însuşi. La fel de bine ar putea să fie prezentat şi pur şi simplu drept scriitor; sau, de ce nu, drept gînditor (ceea ce, se ştie, este altceva decît filosoful). De-a lungul volumului, filosofia este prezentă peste tot ca aluzie. Totuşi, ea nu apare drept un triumf, ci drept una dintre limitările omului: filosoful este „o mitralieră care foloseşte la infinit aceleaşi gloanţe moştenite dintr-un alt război decît al lui“, iar dramele lui au „tensiunea unei operaţii de apendicită“. Într-un fragment ceva mai lung, autorul rîde înfundat pe seama austerităţii lingvistice a filosofilor, mari constructori de limbaje aride, adică de „jargoane de sectă“, cum spunea Gadamer, mari vînători de „esenţe“, în vreme ce paznicul kafkian al „porţii metafizice“ cască de plictiseală. Filosoful este „un maestru de dresaj“, „şcolile filosofice sunt şcoli de dresaj“ – iar umanul se regăseşte întreg numai în copil. De altfel, „panseurile“ despre copil şi copilărie sînt dintre cele mai proaspete din această carte incitantă, care şi-a asumat să regîndească pe cont propriu teme vechi şi noi ale culturii europene în vremuri de-amurg.
            Atent compus, din secţiuni de prozoeseuri între care sînt intercalate secţiuni de „cugetări“, volumul lui Vălcan aduce ca o surpriză însemnată paginile de fragmente, în care reacţia plină de nerv a autorului se materializează scurt şi expresiv în aforisme. Aforismul însuşi este definit, postcioranian, drept „secvenţă epileptică a gîndirii“: „Răul“, scrie autorul, amintindu-mi de pitagoreici, „se întreţine şi se generează la nesfîrşit; e sigurul perpetuum mobile de speţa întîi“. Unele sînt foarte reuşite: cînd autorul notează, ca-n treacăt, „Un sprinteur pe nume Oblomov...“, ori cînd cugetă că „dacă hienele vor începe să filosofeze, pentru ele fiinţa nu va putea fi decît un leş“, nu poţi decît să recunoşti că, iată, s-a mai născut un autor de aforisme, adică un exemplar dintr-o specie rară, care presupune talentul nativ de-a formula expresiv – ca să mă păstrez în cadrele definiţiei lui Caragiale, de care m-am mai folosit în acest text –  ceea ce ne irită sau doar ne incită.

Marta Petreu

Prozoeseuri (Ciprian Vălcan, Elogiul bâlbâielii)

» anul XXII, 2011, nr. 10 (257)