Lecturi din galaxia Stephen Hawking

 

Mirel Anghel

 

            Acum câţiva ani, în oraşul italian Monza, municipalitatea a hotărât ca oamenii care aveau acasă un peşte să nu îl mai ţină într-un bol: părţile curbate ale bolului îi oferă peştelui o imagine distorsionată asupra realităţii. La o scară mult mai mare, oamenii ar putea fi în situaţia peştelui din bol şi nu avem certitudinea că vedem chiar totul aşa cum este. Astfel începe capitolul 3, „What is Reality?“ (Ce este realitatea?), al recentei cărţi pe care o semnează Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow, The Grand Design (New York: Bantham Books, 2010).

            Chiar dacă am trăi într-un bol care ne oferă o realitate deformată, nimic nu ne împiedică să ieşim cu mintea din spaţiul nostru închis. Într-un documentar realizat recent, Stephen Hawking vorbeşte despre libertatea de care se bucură el în scaunul cu rotile, comunicând cu lumea prin intermediul unui calculator, asemenea unui personaj de film sf. Mintea umană este liberă să exploreze, aşa cum spune şi Hamlet: „Închis şi într-o coajă de nucă m-aş putea socoti rege al nemărginirii, dacă n-aş avea vise rele“ (Hamlet, actul 2, scena 2).

            Dincolo de teoriile sale, care uimesc comunitatea ştiinţifică şi sunt dovedite prin experimente, viaţa lui Hawking este ea însăşi un subiect parcă desprins din teoriile pe care le enunţă. Maladia neuromotorie cu care a fost diagnosticat în chiar al treilea an de studenţie la Oxford (scleroză laterală amiotrofică), la doar 21 de ani, părea că îi va sfârşi viaţa foarte repede. În ciuda predicţiilor pesimiste ale medicilor, a reuşit să trăiască mult mai mult decât i se spusese, sfidând boala necruţătoare.

            Puţini intelectuali reuşesc să fascineze lumea aşa cum o face britanicul. Postul de televiziune Discovery i-a consacrat în 2010 un film documentar în trei episoade, Into the Universe with Stephen Hawking (Universul văzut de Stephen Hawking), realizat după teoriile expuse de el.

            Cărţile lui sunt de-a dreptul cuceritoare. Ştie unde să taie şi să nu te plictisească, ştie că literele au mai mult succes la public decât formulele matematice şi le elimină pe cele din urmă aproape complet. Concepte precum spaţiu, timp, relativitate şi Big Bang vin parcă de la distanţe de ani-lumină şi ne fac să înţelegem mai bine această lume prea mică în care trăim, o adevărată nucă seacă. El dă naştere, prin cărţile sale, unei galaxii proprii. Am putea-o numi chiar „galaxia Stephen Hawking“.

            Hawking nu uită să mai strecoare şi câte o glumă care să te dezmorţească. Despre postul (scaunul) său de titular al catedrei lucasiene de matematică de la Cambridge, are puterea să se autoironizeze şi să să spună că în trecut acesta nu era atât de bine operat electric aşa cum este în cazul lui. Cu trei secole în urmă, titularul catedrei de matematică de la vestita universitate era ocupat chiar de Isaac Newton.

            Hawking dărâmă unele mituri în care oamenii se complac. Despre astrologie, veştile nu sunt tocmai bune. Ea nu poate fi o ştiinţă şi nu ne poate ajuta nicidecum să citim viitorul în stele sau în planete. Dacă l-ar citi pe Hawking toţi cei care răsfoiesc tabloidele în fiecare dimineaţă, toate ar da faliment şi astrologii ar merge la cursuri de reorientare profesională. Ei îşi ascund predicţiile, ne spune britanicul, în spatele unor formulări generale, universal aplicabile. Astfel, nu se pot înşela, aşa cum se înşela Immanuel Kant când afirma că universul a existat dintotdeauna (Stephen Hawking, The Universe in a Nutshell, New York: Bantham Books, 2001, p. 73). (Vezi şi traducerea în limba română, Universul într-o coajă de nucă, traducere de Gheorghe Stratan, Ovidiu Tânţăreanu şi Anca Vişinescu, Bucureşti: Humanitas, 2004.) El a avut un început şi, probabil, va avea şi un sfârşit. Ceea ce noi privim cu atât de multă fascinaţie azi, fenomenul primordial Big Bang (începutul universului), a fost lansat iniţial ca un termen ironic de astrofizicianul de la Cambridge, Fred Hoyle.

            Rândurile sunt străbătute de un umor fin şi bine dozat. Ironiile sunt bine ţintite şi lovesc necruţător. Este cazul pudibonderiei francezilor, care nu prea ştiau ce nume să îi dea fenomenului „Black Hole“ („gaură neagră“ în limba română, deşi traducerea „stea întunecată“ ar fi fost şi ea posibilă, denumire alternativă dată de John Mitchell în secolul 18). Conotaţiile sexuale ale construcţiei „trou noir“ i-au făcut pe francezi să opteze ulterior pentru „astre occlus“ („hidden star“, „stea ascunsă“). Hawking nu lasă nicio poliţă neplătită şi se răzbună cu vârf şi îndesat pe francezii care nu prea credeau în aşa ceva şi s-au uitat cruciş la explicaţiile oferite de el într-o conferinţă la Paris. Lăsăm această surpriză celor mai curioşi din fire, o vor descoperi peste doar câteva pagini în The Universe in a Nutshell (p. 118).

            Doar un autor precum Stephen Hawking (sau holograma lui) poate să joace poker la bordul navetei spaţiale Enterprise (din serialul Star Trek: The Next Generation), alături de charismaticul personaj Data şi mult mai celebrii Newton şi Einstein. Totul în timp ce scrie despre călătoria în timp şi „gaura de vierme“ prin care putem intra şi umbla liberi prin spaţiu-timp. Cărţile sale sunt doar începutul unei lumi din care nu ai vrea să ieşi niciodată, asemenea unui călător pierdut printre exoplanete. După ce îl citeşti, niciodată nu vei mai privi stelele la fel.

            Stilul lui nu este nicidecum al unui erudit care ne predă astrofizica. Cărţile lui Hawking respiră aerul simplităţii, în care sunt învăluite explicaţii pentru numeroase enigme care au frământat dintotdeauna gândurile omenirii. Chiar dacă suntem doar oameni în acest univers nemăsurat, nu avem dreptul de a nu încerca să îl cunoaştem mai bine. Aşa cum nu avem dreptul de a ocoli cărţile lui Stephen Hawking. Ele ne pot scoate din bolul de sticlă prin care privim realitatea deformată.

 

Mirel Anghel

Lecturi din galaxia Stephen Hawking (Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow, The Grand Design. New York: Bantham Books, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)