Aspiraţia spre normalitate 

Al. Săndulescu 

            În ultimii ani, romancierul timişorean Radu Ciobanu a fost atras în mare măsură de memorialistică şi eseu. După volumele Ţărm târziu (2004), Dialog peste Atlantic (2006; ediţia a doua, adăugită, 2010), Europa din noi (2008), recent, a publicat un altul, Recurs la raţiune, la Editura Excelsior (2011).

            Am să încep însemnările mele cu partea a doua, Convorbiri, de fapt interviuri ce i s-au luat autorului între 2002 şi 2008, semnificative din mai multe puncte de vedere. Întâi, pentru biografia şi familia lui Radu Ciobanu, pentru descrierea oraşului natal, Timişoara, apoi, pentru confesiunile de credinţă şi datele despre geneza unor opere, ca, de pildă, Nemuritorul albastru, consecinţa unei călătorii estivale, fără nicio intenţie anume, la mănăstirile din nordul Moldovei. „Acolo, pe zidul de miazăzi al Mănăstirii Humor, am văzut semnătura lui Toma Zugravul, care mi-a iscat curiozitatea pentru modul cum vor fi trăit artiştii în veacul al xvi-lea...“

            Deşi tatăl a murit în război, la Odessa (spectaculoasă aducerea lui în sicriu plumbuit şi reînhumarea la Timişoara), scriitorul afirmă că avut o copilărie fericită; de mic, a trăit printre cărţi, s-a bucurat de o viaţă confortabilă, ca aceea a unei familii strălucite, cu un bogat şi rămuros arbore genealogic, pe care memorialistul îl reconstituie cu rigurozitate. Bunicul din partea mamei fusese prieten cu Octavian Goga, coleg de liceu şi de facultate la Budapesta. Poetul urma să-l boteze pe Radu Ciobanu, dar, absorbit de treburile sale politice, n-a putut s-o facă. Un alt membru al familiei, ofiţer în armata chezaro-crăiască, a fost membru al comitetului care a organizat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, devenind primul subprefect de Alba. Din copilărie, scriitorul îşi aminteşte de mâncarea tradiţională de Crăciun, supa de vin cu crutoane, aşa-zisă „supă beţivă“. A păstrat o serie de cuvinte dialectale, ca voreţ - curte, sau de-a dreptul nemţeşti, ca Lichthof – „luminător“, un fel de puţ între apartamente, sau Apfelstrudel - ştrudel cu măr, şi încă altele.

            Impresionantă în acest volum este descrierea amănunţită a Timişoarei, ca într-o hartă topografică, preţioasă mai ales pentru localnici. Descoperim un adevărat ghid, şi nu numai sentimental, al oraşului de altădată, cu locuri a căror semnificaţie a fost uitată cu trecerea timpului. Radu Ciobanu se mândreşte, pe bună dreptate, cu oraşul său: „Timişoara era de mult europeană prin toate: prin tot urbanismul ei, prin viaţa citadină... Era un oraş lipsit total de complexe“. 

           „Fericitul“ nu s-a bucurat şi de o maturitate pe măsură. În glorioasa lui familie au fost nu mai puţin de şapte deţinuţi politici. A urmat, cum se ştie, cumplita epocă Dej, când cei mai tineri membri ai vechiului arbore genealogic, dacă nu ajung la închisoare sau nu se ascund în pivniţe de frica arestării, frecventează „talciocul“, siliţi să vândă obiecte din casă pentru a supravieţui. Convorbirile sugerează o schiţă biografică a scriitorului (Facultatea de Agronomie, abandonată pentru Filologia de la Cluj), profesorii (Mircea Zaciu, Ion Vlad), mentorii literari (Lucian Valea), debutul literar la Scrisul bănăţean, dar sunt lucruri ceva mai cunoscute asupra cărora nu mai insist. Doar câteva cuvinte despre ceea ce numim profesiune de credinţă. Radu Ciobanu mărturiseşte, parcă emoţionat, cu toată convingerea, că pentru el „scrisul este un mod de existenţă. Eu dacă n-aş putea să scriu, să lucrez, aş muri. Pur şi simplu, m-aş sfârşi“. Contopirea cu actul de creaţie este exemplară.

            Eseistul, cu o remarcabilă vervă stilistică, este decepţionat aproape în permanenţă de alterarea climatului moral în care (supra)vieţuim, de confuzia valorilor, ignorate şi marginalizate, de sistemul educaţional, ajuns de izbelişte, într-o stare de degradare fără precedent. O temă ce revine în eseurile lui Radu Ciobanu este aceea a elitelor. Pornind de la o observaţie a lui Andrei Pleşu, şi anume că la noi se manifestă o adevărată alergie la elite, autorul volumului Recurs la raţiune constată indignat: „În loc să fie valorificate, solicitate, stimulate, elitele sunt mai degrabă obiectul unei dezlănţuite culpabilizări“. El preia definiţia lui Eugen Ionescu: „Aparţine elitei omul care este cel mai bun în profesia lui“ şi-l citează apoi pe Alexandru Paleologu, care afirmă că toate categoriile sociale au elitele lor, formând un fel de societate a egalilor. Radu Ciobanu dezvoltă aceste idei, fiind parcă şi mai aplicat la realitatea zilelor noastre:  Deci nu sfera vip-urilor, eterogenă, eteroclită şi impură, foşgăind de politicieni aflaţi între penibil şi ridicol, de vedete de silicon, de impostori şi infractori cu ştaif, ci aceea a competenţei, a excelenţei profesionale şi a caracterelor integre constituie lumea persoanelor cu adevărat importante. Această lume nu e suportată de cei cu „mentalităţi gregare, populiste, resentimentare şi crepusculare, rataţii, activiştii reciclaţi, securiştii travestiţi, mediocrităţile“. Faţă de aceştia Radu Ciobanu crede că e necesară intransingenţa elitelor. Şi ţine să sublinieze: „Nu aroganţă, ci intransingenţă“.

            Moralist, cu bogate şi variate lecturi, eseistul timişorean denunţă ebuliţia nesimţirii, vulgaritatea, pornografia murdărind o bună parte a literaturii actuale, „consumiste“: „ceea ce se produce azi nu e literatură licenţioasă, ci pur şi simplu obscenă, de o consistenţă vâscoasă, sordidă, fetidă“. Asupra unei asemenea pegre morale, Radu Ciobanu îşi îndreaptă o ironie sarcastică (Abolirea pudorii) . Ideile revin într-un alt articol notabil (Să scriem despre), în care, dintru început, autorul se arată neputincios, descurajat în faţa atâtor aberaţii şi mizerii, văzute cu ochiul unui plastician: „Carapacea nesimţirii e atât de groasă, încât nu o poate străpunge nicio idee, cu oricâtă pregnanţă stilistică ar fi lansată“. E revoltat de amintitul sistem educaţional românesc, aflat „în coada lumii civilizate şi pe treapta cea mai de jos din propria-i istorie, altădată glorioasă“. Şi totuşi Radu Ciobanu mai găseşte în el o fărâmă de optimism: „Poate merită să mai scriem despre. Poate totuşi se va deştepta realmente românul şi va găsi calea de a salva de la dezumanizarea consumistă generaţia care se ridică azi“. 

           În alte eseuri, scriitorul remarcă şi el diferenţa esenţială dintre omul politic (exemplu strălucit: Havel), „animat de principii şi convingeri“, şi politician, acesta, preocupat „exclusiv de interese“, cum vedem atâţia în fauna noastră politică (Evadarea din turmă). De asemenea, merită să fie semnalat eseul Europa, eterna poveste, în fond o recenzie la volumul Rănile bătrânului continent al lui Péter Nádas. Autorul nostru insistă asupra unor idei importante ale eseistului maghiar, precum tradiţia europeană a conformismului şi oportunismului, ilustrată de prea cunoscute şi dureroase exemple: Tratatul de la Yalta, modul în care Occidentul a tratat (cu indiferenţă) revoluţia din Ungaria, la care Radu Ciobanu adaugă şi „primăvara de la Praga“, accentuând asupra faptului ce nu trebuie uitat: „Din climatul de oportunisme, ipocrizii şi trădări s-a născut conceptul de «coexistenţă paşnică», un compromis monstruos, care a cunoscut expresii groteşti“ (cum ar fi vizita Ceauşeştilor în Anglia, plimbaţi în caleaşca regală). Excelent mi s-a părut articolul Necesarele nuanţări, consacrat de Radu Ciobanu cărţii lui Lucian Boia Tragedia Germaniei. Întrucât problematica şi tema sunt aşa de importante, am să citez ceva mai pe larg opiniile eseistului nostru. Şi iată ce zice: „Infama «soluţie finală» imaginată de Hitler şi pusă în practică de «experţii» săi a avut ca urmare culpabilizarea la modul absolut a Germaniei în integralitatea ei...“, atribuindu-i-se „toate relele care au bulversat veacul trecut: autoritarism, militarism, naţionalism, rasism, antisemitism, expansionism, genocid“. „A încerca să stabileşti adevăratele proporţii ale vinovăţiilor implică încă suficiente riscuri, dintre care cel mai redutabil rămâne acuza de relativizare a crimelor nazismului.“ Şi Radu Ciobanu subliniază apăsat că Lucian Boia şi-a asumat acest risc, atacând problema frontal: „A venit timpul în Europa de azi ca responsabilităţile istorice să fie cântărite cu mai mult echilibru şi cu mai multă detaşare“. „Germania n-a fost mai agresivă deât ceilalţi, a avut însă – şi a plătit pentru asta – o politică mai proastă decât ceilalţi.“ Argumentul forte al celor ce o acuză în mod absolut este antisemitismul. Într-adevăr, „punctul vulnerabil al tragediei germane, scrie Radu Ciobanu, rămâne totuşi holocaustul“, care se dovedeşte, aşa cum constată şi Lucian Boia, „capitolul cel mai des invocat din istoria celui de-al treilea Reich“. „Dar, ţine să precizeze eseistul nostru, urmărindu-l pas cu pas pe istoric, nici antisemitismul, nici rasismul, nici eugenia nu sunt invenţii germane, iar întâietatea lor aparţine altora. Antisemitismul a fost (mai este) un fenomen general european, care, până la Hitler, s-a manifestat în Germania cu mai puţină virulenţă. Aici evreii s-au integrat firesc, legătura lor cu Germania fiind una istorică.“

            A declara, fără nicio rezervă, că poporul german, în integralitatea lui, se face vinovat de crimele naziste, îmi aminteşte aproape ad litteram de o gravă acuză similară a lui Mihail Sebastian în Jurnalul său. Dacă ar fi aşa, se naşte o firească întrebare: pentru cele 20 de milioane de victime ale gulagului stalinist ar trebui, oare, tras la răspundere întregul popor rus?

            Făcând „recurs la raţiune“, să vedem lucrurile nuanţat, cum procedează Lucian Boia şi cum îşi încheie articolul şi Radu Ciobanu, atunci când îl citează pe Thomas Mann, dintr-o conferinţă rostită în 1949, Germania şi germanii: „Nu există două Germanii, una malefică, alta bună, ci doar una singură care, prin viclenia diavolului, a împins în rău ceea ce a avut ea mai bun“.

            Toate câte le-am notat până acum, culminând cu „necesarele nuanţări“, demonstrează aspiraţia scriitorului spre normalitate, în multiple sensuri: moral, politic, istoric, literar, pe care o exprimă convingător şi stârnind aproape mereu interesul cititorului cinstit, însetat de eterna triadă, oricât ar considera-o unii ca desuetă: Bine, Frumos şi Adevăr. 

 

Al. Săndulescu

Aspiraţia spre normalitate (Radu Ciobanu, Recurs la raţiune. Editura Excelsior, 2011.

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)