Romancierul transversal

 

Ovidiu Pecican

 

            Nu sunt foarte multe romanele de sertar rămase nouă din recolta epocii hegemoniei bipolare, a împărţirii lumii în două sfere de dominaţie: cea capitalistă şi cea comunistă. Cu atât mai rare sunt romanele româneşti scrise în „lumea liberă“ – de către un exilat – şi rămase, din motive mai mult sau mai puţin clare, nepublicate atunci. Autorul unui asemenea roman este Ioan Petru Culianu, iar cartea despre care este vorba se numeşte Tozgrec (Iaşi: Ed. Polirom, 2010, 408 p.). Scrisă în 1984, ea a fost „uitată“ între manuscrise şi lucrări aflate în şantier, fiind socotită până astăzi neterminată. Publicarea ei recentă, în sfârşit, ridică unele semne de întrebare cu privire la poetica ce a prezidat scrierea sa. Să fie cu adevărat Tozgrec un roman neterminat sau suspendarea textuală a fost o strategie avută în vedere, în mod intenţionat, de autor? Aderent la tot ceea ce venea dinspre cărturarul şi literatul Mircea Eliade, Culianu îi scria acestuia ceva menit să pună exegetul romanului despre care vine aici vorba pe gânduri:

 

                                  … ceea ce scrieţi Dvs. mă interesează în primul rând nu ca literatură, ci ca expresie a cu totul altceva, ca un mesaj care, din întâmplare, este transmis în acest fel. Eu reţin că acest mesaj are, pentru cititor, un caracter personal: e drept că, mai demult, l-am priceput prost, dar n-am renunţat. Cred că acesta este lucrul cel mai important. (Dialoguri întrerupte: Corespondenţă Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, ed. de Tereza Culianu-Petrescu şi Dan Petrescu, Iaşi: Ed. Polirom, 2004, p. 196, scrisoarea nr. 69, din 11 august 1979)

 

În vara lui 1979, Culianu exprima deci o poziţie din care decurge cu claritate că literatura – a lui Eliade şi, prin emulaţie, de ce nu şi cea inclusă în proiectul lui personal? – o citea ca pe un „ambalaj“ purtător de mesaj secret (ezoteric, drapat în veşmânt beletristic), cu adresă precisă către cititorul care este. Tozgrec poartă toate mărcile posibile ale unei asemenea concepţii asupra iniţierii şi cunoaşterii magice cu mijloace literare şi cu adresabilitate ţintită; o adresabilitate precum cea din parabola kafkiană În faţa legii, unde la moartea celui care ezită în faţa legii, paznicul încuie definitiv poarta, căci ea îi fusese destinată numai şi numai celui resemnat să aştepte la infinit pentru a intra. (Nu altfel se petrecea, desigur, în Monstrul Colombre al lui Dino Buzzati, unde băieţelul navigatorului, urmărit o viaţă de teroarea că un monstru marin îl aşteaptă ca să îl piardă, află în ultima clipă de la Colombre că a ratat, prin evitare perpetuă a întâlnirii cu el, împlinirea.) După cum notează editorii corespondenţei citate, romanul este „textul cel mai enigmatic, având mai multe niveluri: autobiografic, realist, ezoteric şi mitologic“ (ibidem, p. 258). Lectura invocă şi dezghioacă, într-o ţesătură discontinuă, dar inextricabilă, toate aceste straturi.

            Desigur, propunerea hermeneutică pe care o fac aici poate fi socotită pripită, căci în schimbul de scrisori cu Eliade, Culianu nota, într-un rând: „Vara asta … Din păcate, mi-a lipsit «inspiraţia» pentru a scrie literatură: am reînceput un roman amânat, dar, văzând că după două săptămâni nu reuşesc să trec peste 70 de pagini, l-am lăsat baltă“ (ibidem, p. 234, scrisoarea nr. 90, din 7 septembrie 1982). Nu este însă sigur că, în vara lui 1982, romanul la care încerca să scrie Culianu era Tozgrec. Sigură este doar destăinuirea dezamăgită din vara lui 1984:

 

                                    Întârzierea se datorează în întregime dorinţei de a încheia cât mai repede prima versiune a romanului fantastic la care scriu (Tozgrec). Din cauza vizitelor unor români în Olanda şi Germania, lucrarea a suferit de întreruperi repetate. Acum, din păcate, a reînceput şi anul universitar, cu toate problemele sale acute… (ibidem, p. 257, scrisoarea nr. 99, din 18 septembrie 1984)

 

Nimic nu spune totuşi că întreruperile s-au produs pe parcursul redactării textului rămas, după cum nu este tocmai sigur că pregătirea anului universitar care începea, la Gröningen, l-a rupt cu totul din atmosfera de lucru la roman. Ştim doar că, după decesul autorului, moştenirea lui literară a inclus şi patru versiuni şi o addenda incluse în actuala formă publicată de Polirom în ordinea redactării (după cum se ştie, nu toţi autorii aşază în fruntea versiunii finale a lucrării lor cele dintâi pagini scrise). Alături de piesele incluse acum în ansamblul publicat sub titlul Tozgrec se putea relua povestirea omonimă din volumul de proze scurte Pergamentul diafan (1993). Chiar dacă definitivată şi publicată cu regim de antumă, din voinţa autorului, ea răsare din acelaşi trunchi comun cu restul textelor; cu „hălcile“ narative mai ample, dar şi cu ceea ce editorii corepsondenţei cu Eliade numeau „povestiri-«insule» de sine stătătoare“ (p. 258, n. 3).

            Există, în literatura universală, opere literare „incomplete“ nu ca o fatalitate a lipsei de disciplină auctoriale, ci concepute ca atare. Două exemple de la un capăt şi de la celălalt al spectrului merită să fie invocate în acest sens. Pe de o parte, Franz Kafka şi romanele sale Castelul, sau Procesul, sau America... Aparent neîncheiate, ele se pot citi ca opere depline, ale căror sensuri nu sunt alterate major. Pe de altă parte, Honoré de Balzac, care şi-a înţeles întregul aport literar – cu povestiri şi romane, deopotrivă – ca pe o grămadă de piese de mozaic de diferite mărimi şi culori, menite să intre în componenţa marii sale fresce, Comedia umană. În ambele cazuri, sensul demersului se recompune nu doar prin parcurgerea textelor elaborate şi păstrate, ci ţinând seama şi de interstiţiile rămase, de „găurile din caşcaval“.

            Tozgrec trebuie citit ca un vehicul menit să transmită un mesaj „transversal“, care survine, aluziv sau mai direct, într-un fel sau altul, parţial sau mai aproape de sâmburele său dur, în fiecare dintre naraţiunile care alcătuiesc întreaga colecţie de povestiri şi fragmente, constelaţia integrală. Urme menite să conducă în direcţia către care se îndreptau gândurile autorului sunt diseminate pretutindeni în text. Dau aici un singur exemplu. În capitolul al patrulea din „Păianjenul Hermion“, intitulat „Conflictul programelor“, se vorbeşte despre viaţa individului uman şi despre cea a societăţilor umane în termenii programării informatice:

 

                                 … Viaţa oricărui individ apare ca o oscilare permanentă între diverse programe, adeseori în conflict unul cu altul. O viaţă armonioasă înseamnă armonie de programare. O viaţă normală nesatisfăcătoare înseamnă disonanţă în programe. […] În momentul în care diversitatea naturală degenerează în haos – şi trăim din plin acel moment –, datoria noastră este de a încerca să impunem din nou un program universal, un fel de religie unică a umanităţii. Problema nu este aceea de a reuşi sau nu, ci aceea de a crea din nou aşteptări unitare într-o masă de indivizi. (p. 124)

 

Efortul pare să fie acela de a contura un cadru de înţelegere a evoluţiilor sociale din perspectiva unei puneri în pagină specifice demersurilor tipice pentru computere. Efectul este unul filosofic, dar şi ludic, ştiinţific, dar şi parodic. El pare specific teoriei manipulării şi magia l-ar putea revendica dacă nu ar fi atât de abstract raţionalizant. În plus, semnificaţia aparentă pe care o evocă fragmentul este înlăturată pentru a se face loc alteia, „laterale“: reuşita socială este mai puţin importantă decât rezonanţa indivizilor cu o nouă speranţă comună unei multitudini de inşi…

            Alchimia pe care o propune Culianu în Tozgrec îşi aşteaptă perseverenţii cercetători, dar până atunci sigur este că romanul merită să fie citit şi valorizat critic.

 

Ovidiu Pecican

Romancierul transversal (Ioan Petru Culianu, Tozgrec. Iaşi: Ed. Polirom, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)