E. M. Cioran

Dialog cu Arta Lucescu-Boutcher

– ianuarie 1992 –

 Arta Lucescu-Boutcher: Fondane se simţea profund solidar cu sora sa, Lina, – şi totuşi... mai oricine ar fi optat pentru propria-i viaţă. Cum să ne explicăm, oare, refuzul lui Fondane? La urma urmei, îşi lăsa soţia pradă disperării... 

E. M. Cioran: Fondane era un om de mare altitudine. Avea în el o nobleţe cu mult deasupra rânduielilor de toate zilele. Refuză s-o părăsească pe Lina şi să accepte să fie eliberat doar el. Înainte de acest eveniment, îşi făurise o idee greşită despre situaţie. Credea, pesemne, că ar putea să se descurce  cumva, şi s-o salveze şi pe Lina. Chiar şi înainte de arestare, Fondane – care era un om tare chinuit – avea totuşi o siguranţă de sine lipsită de orice temei. Îmi spunea: „Nimeni nu mă ştie, nici nu mai exist, nu mă paşte niciun pericol; nimeni nu-mi mai citeşte cărţile...“ Nu era câtuşi de puţin adevărat – şi îl îndemnam mereu să se ascundă, să nu mai circule atâta prin oraş fără să-şi ia precauţii. Locuia pe strada Rollin, care – fiind puţin mai retrasă – îi dădea impresia că era oarecum protejat. Dar Fondane nu prea stătea acasă. Se plimba cam peste tot. Prietenii voiau să-l ascundă şi, câtăva vreme, a şi stat la un român care avea un apartament spaţios şi era în bune relaţii cu nemţii. Victoria Ocampo, mare admiratoare a lui Fondane, voise să-l ia cu ea în America. Dar strădaniile ei n-au izbutit. Mai era, apoi, şi soţia lui, care îl ruga mereu să se ascundă, dar fără să-l convingă...

          Într-un anumit sens, s-ar putea spune că Fondane îşi acceptase moartea. Era un om de mare nobleţe, căruia i-a fost dat să-şi petreacă viaţa într-o epocă sinistră. A te gândi la el înseamnă să te gândeşti la cineva cu adevărat nobil – aproape că este un sentiment care implică excluderea. Dar el, în ce-l priveşte, era chiar aşa: nu distins, ci nobil. E ceva mai adânc. Ai fi zis că nu era nici credincios, nici necredincios, ci şi una, şi alta, în acelaşi timp. Aşa ceva era cu totul ieşit din comun. Detaşat de religie şi, concomitent, profund religios – în sensul în care o fiinţă religioasă se ridică mult deasupra lumii. 

A. L.-B.: În cartea lui, Conştiinţa nefericită, Fondane afirmă: „În străfundul fiecărui filosof zace un credincios şi în fiecare credincios poate fi găsit un filosof“. Ce părere aveţi despre Fondane ca filosof? 

E. M. C.: Era mai mult decât atât. Era mai profund, mai sensibil. Vreau să spun că era dincolo de filosofie, depăşind-o. Avea o credinţă; dar, în acelaşi timp, era conştient că depăşise aproape toate credinţele celorlalţi – însă fără să se împăuneze. Lăsase în urmă mizeriile omului de rând: ca om, era deasupra omului. Este şi motivul pentru care, atunci când stăteai de vorbă cu el, fie doar în treacăt, îţi dădea impresia că te-ai apropiat de ceva important. Şi totul fără cine ştie ce discurs, fără nicio pretenţie. În ce-l priveşte, îi întrecuse pe toţi, până şi în privinţa carierei, fără gesticulaţie de prisos, fără nicio demonstraţie, fără să se mândrească, incapabil, cum era, de a fi insolent. O fiinţă cu totul aparte, datorită acestei nobleţe ieşite din comun... Oricum, scriitorul pe care îl preţuia, ba chiar îl adora, era Lev Şestov. 

A. L.-B.: Într-un interviu pe care i l-aţi acordat lui Michaël Jacob în 1989, aţi vorbit despre insuficienţa filosofiei şi despre faptul că Şestov refuza să fie închis într-o dogmă filosofică, depăşind cu mult filosofia. 

E. M. C.: Tocmai asta preţuia Fondane la Şestov: era o filosofie care contrazicea filosofia oficială. Aşadar, o întreagă lume – nu care se gândea pe sine, ci care trecea dincolo de sine: o prezenţă, ceva de neuitat; exact contrarul filosofului aşa cum şi-l închipuie îndeobşte lumea. Fondane era modest; dar îţi dădeai repede seama că era superior celorlalţi. Într-adevăr, dacă există în viaţa asta fiinţe nobile, atunci, fără nicio îndoială, el era din categoria celor care se depăşesc pe sine.  

A. L.-B.: Fondane trebuie să se fi simţit destul de singuratic, de vreme ce – atingând un asemenea nivel – trebuia să-şi fi dat seama că doar puţine persoane îi puteau sta alături. 

E. M. C.: Chiar aici vedem latura sa religioasă. Cu perfectă îndreptăţire ar fi putut să fie mândru, dar nu era: ştia că-i depăşise pe ceilalţi, şi totuşi nu l-a năpădit trufia. Căci, până la urmă, mai toţi cei care sunt bine înzestraţi de la natură suferă, din păcate, de boala trufiei; – dar el depăşise, în felul lui, condiţia umană. Datorită acestei detaşări, a ajuns să înţeleagă rosturile lumii şi nimic nu mai izbutea să-l subjuge cu adevărat. Cred că este şi motivul pentru care nu s-a ferit de semenii săi. Ori de câte ori îl vedeam aşa, pe stradă, având o înfăţişare normală, mă întrebam: ce-i de făcut? 

A. L.-B.: L-aţi cunoscut, aşadar, în timpul ocupaţiei germane; dar când anume, în ce moment? 

E. M. C.: Da, în răstimpul celor trei-patru ani de ocupaţie. 

A. L.-B.: În casa unor prieteni l-aţi întâlnit? 

E. M. C.: Da, aveam câţiva prieteni comuni. El era destul de cunoscut. Pe aici, pe-aproape, locuia Lupasco, un filosof de origine română, care îl aprecia pe Fondane în mod deosebit. La drept vorbind, toată lumea ştia despre el că era cineva...

A. L.-B.: Vi s-a întâmplat cumva să-i fi citit scrierile înainte de a-l fi întâlnit? 

E. M. C.: Nu apucasem să le citesc pe ale lui, dar pe Şestov îl admiram şi eu. Până la urmă, m-a făcut să-l iubesc şi mai tare pe Şestov. 

A. L.-B.: Presupun că lui Fondane îi lipsea cu desăvârşire spiritul practic. Oare nu-i trecuse deloc prin minte să se ascundă undeva? 

E. M. C.: Era cu totul detaşat... 

A. L.-B.: Rupt de realitate? 

E. M. C.: Nu, nu de Realitate, ci de treburile obişnuite, mărunte. Avea ceva cu totul special, nu semăna cu nimeni altcineva. Cât priveşte reacţiile obişnuite, ale vieţii de fiecare zi, îi lipseau cu desăvârşire. În locul lui, oricine s-ar fi ascuns, nu? 

A. L.-B.: Cum de nu-l împiedica soţia să se expună, ori nu putea...? 

E. M. C.: Soţia lui era atât de diferită de el... Era o persoană de mare distincţie, foarte cultivată; dar, în fond, erau destul de diferiţi. Era mai temătoare din fire, îl sfătuia să fie atent... Fondane avea o mare stimă pentru ea, căci era o femeie cu totul remarcabilă; iar Geneviève îl iubea. 

A. L.-B.: Fiind un spirit atât de zbuciumat, s-ar putea ca Fondane să fi avut nevoie de cineva care să nu-i semene, de cineva mai liniştit decât el. Dacă Geneviève ar fi fost şi ea o fiinţă chinuită, un spirit la fel de zbuciumat, la fel de adâncit în problema existenţei precum era Fondane, le-ar fi fost destul de greu să convieţuiască. 

E. M. C.: Curioasă familie, la urma urmei! Dar el era cineva care avea influenţă asupra celor ce-i stăteau în preajmă. 

A. L.-B.: Am impresia că Fondane era o persoană pasionată. Tocmai prin pasiunea de care era animat avea el darul de a-i convinge pe ceilalţi, nu-i aşa? 

E. M. C.: Toţi cei care l-au cunoscut l-au resimţit ca pe o prezenţă... Este greu de găsit o explicaţie, dar exista, în străfundul lui, ceva ce îi impresiona pe cei din jur – cu atât mai mult, cu cât îşi petrecea viaţa printre oameni foarte orgolioşi, ceea ce el nu era deloc; era exact contrarul. Fondane avea o inimă plină de mândrie, însă nobilă, – un soi de mândrie metafizică. 

A. L.-B.: Domnule Cioran, aţi ştiut dintotdeauna că filosofia va fi cea care vă va da un sens în viaţă? 

E. M. C.: Da, dar nu chiar sub această formă. Idealul meu de viaţă nu a fost să găsesc o slujbă pentru a supravieţui. Mi-am dorit mereu să trăiesc exact aşa, ca un student. Am venit la Paris pentru a face o teză, dar fără a aspira la vreo profesie. Nu a fost totdeauna simplu, însă am luat-o ca pe un canon de sărăcie şi supunere. 

A. L.-B.: Este ceea ce v-a dat libertatea de a scrie. 

E. M. C.: Da, şi e chiar ceea ce consider că este, la drept vorbind, libertatea: să nu fii nevoit să mergi la o slujbă, să ai o profesie. Motiv pentru care am şi plecat din România. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să rămân liber şi am strălucit în supravieţuirea fără o profesie. 

A. L.-B.: Dar scrisul este o profesie, şi încă una nobilă... 

E. M. C.: Totuşi, nu poţi să-ţi câştigi traiul din ceea ce scrii, mai cu seamă când eşti tânăr... Ştiţi, cam aşa văd eu lucrurile..., şi mă gândesc mai ales la cineva care ar fi nevoit să scrie o grămadă de cărţi vandabile, să devină popular. În ce mă priveşte, nu caut niciun fel de audienţă. 

A. L.-B.: În felul acesta, aţi fost liber să vă petreceţi timpul cu ceea ce era mai important pentru dumneavoastră, în vreme ce majoritatea oamenilor îşi irosesc viaţa în lucruri mai mult sau mai puţin neînsemnate.  

E. M. C.: Tocmai aici e catastrofa! Ca să nu mai spun că o căsnicie e ceva atât de complicat, odată ce eşti prins în treburi domestice... 

A. L.-B.: Apar obligaţiile... 

E. M. C.: În cazul lui Fondane, banii nu el îi câştiga, ci soţia lui. Iar soţia lui era un spirit generos...; ea nu i-a făcut niciodată lui Fondane vreun reproş. 

A. L.-B.: Fondane citea scrierile dumneavoastră, pe vremea când eraţi prieteni? 

E. M. C.: Le citea, fireşte. Era cât se poate de drăguţ faţă de mine. Aveam chiar un punct comun: ne plăceau aceiaşi filosofi.  

A. L.-B.: Era cunoscut Şestov în România? 

E. M. C.: Avea admiratori, dar nu prea mulţi. 

A. L.-B.: În calitatea lui de discipol al lui Şestov, credeţi, oare, că Fondane va fi dat curs celor propovăduite de maestrul său, care era de părere că – pentru a fi filosof şi a găsi calea adevărului – „trebuia neapărat să fi trecut printr-o nenorocire intimă“? Şi nu mă refer la sfârşitul lui tragic – dar, în timpul vieţii, se îndrepta el spre suferinţă, o căuta cu tot dinadinsul? 

E. M. C.: Într-adevăr, nu era fericit – în înţelesul dat îndeobşte acestui cuvânt; stăruia în el un soi de anxietate, de zbucium. Nenorocire e prea mult spus, dar anxios era. Oricum, de fericire nici vorbă nu putea fi în ce-l priveşte. Cu toate acestea, era prea înţelept ca să se fi lăsat pradă nefericirii. 

A. L.-B.: Nu căuta, aşadar, odihna, ci contrarul odihnei... 

E. M. C.: Nu, nu tocmai contrarul ei, – dar era foarte sensibil la nenorocire. Nu era câtuşi de puţin un om fericit. Stăruia în el o anxietate aproape fizică. Ba chiar îmi vine să cred că ideea de fericire nici nu i-ar fi fost pe plac. Fondane era, în mod evident, o natură anxioasă. Era mult prea lucid şi încărcat de angoase. 

A. L.-B.: Să fi ţinut, oare, să atingă imposibilul? 

E. M. C.: Imposibilul – e, poate, prea mult spus; dar – cum să zic? Pe plan filosofic, fericirea nu avea sens, în ochii lui. Era un spirit zbuciumat, aflat într-un zbucium
aproape neîncetat; zbuciumat în sensul că nenorocirea îi stătea mereu în faţa ochilor: avea o conştiinţă a nenorocirii. Despre fericire nu l-am auzit vorbind niciodată.
 

A. L.-B.: Nu se referă Fondane chiar deloc la omul primitiv ca la unul care s-a bucurat de fericire, – Raiul fiind iremediabil pierdut după întâmplarea cu pomul cunoaşterii?  

E. M. C.: Da, până şi ideea fericirii se îndepărtase de el. 

A. L.-B.: Ceea ce, pe mine, mă impresionează în scrierile lui Fondane este ideea că omul, chiar şi după ce-a trecut prin experienţa căderii, i-ar mai putea pretinde din nou lui Dumnezeu întoarcerea în Rai. 

E. M. C.: Ar fi o cerere extremă – şi irealizabilă. O speranţă fără sorţi de izbândă... În ce-l priveşte, Fondane căuta un soi de înţelepciune, iar uneori chiar te trimitea cu gândul la un înţelept, văzându-l. Cred că în străfundul lui zăcea, bine pitită, nenorocirea. În fond, el însuşi era dominat de o zbatere, de o agitaţie lăuntrică... 

A. L.-B.: ... de o conştiinţă nefericită... 

E. M. C.: Nu poţi pune laolaltă omul Fondane şi ideea de fericire. E pur şi simplu lipsit de sens. Fondane şi fericirea – o absurditate în sine. Purta tragicul în el, dar acest lucru nu avea mare legătură cu nefericirea. 

A. L.-B.: În capitolul pe care i l-aţi consacrat lui Fondane – în Exerciţii de admiraţie –, scriaţi: „Căutarea era, pentru el, mai mult decât o necesitate ori o obsesie, căutarea neostoită era, pentru el, o fatalitate, propria-i fatalitate...“ Fondane însuşi afirmă, în Baudelaire şi experienţa abisului: „Descoperirea este, prin definiţie, o limită“. De vreme ce nu se aştepta să dea peste răspunsuri, care putea fi atunci scopul urmărit în propria-i filosofie, în afară de formularea corectă a problemei? Să nu existe, oare, soluţie decât pe calea metafizicii ori a misticii? 

E. M. C.: Ceea ce ar fi putut el să îmbrăţişeze – dacă i-ar fi fost dat să mai trăiască – e misticismul. Înspre el se îndrepta Fondane. Dar a trăit momente mult prea tulburi ale istoriei, dacă nu de-a dreptul oribile. A ajuns la o viziune tragică a vieţii, împins chiar de mersul istoriei; în plus, mai era şi deosebit de sensibil, mai cu seamă la durere. Însă, în acelaşi timp, îţi lăsa impresia de a fi depăşit stadiul respectiv.  

A. L.-B.: Filosofia era un mod de a-şi „uşura“ sufletul? 

E. M. C.: Da, un soi de filosofie, un foarte important nivel al gândirii. Cred că modul acesta de a gândi era cu mult mai profund decât filosofia însăşi.  

A. L.-B.: În ce sens? 

E. M. C.: Era deasupra angoasei filosofilor; fondul acestora era „descînc“1, deschis şi închis deopotrivă. Fondane era un zbuciumat, dar nu lipsit şi de un soi de înţelepciune. El şi-a biruit disperarea, dar ispita acesteia l-a ros pe dinăuntru, de-a lungul întregii vieţi. Şi totuşi, nu s-a lăsat răpus de ispita de a-şi pune capăt zilelor, de care ar fi putut fi înhăţat la câteva cotituri ale drumului său prin lume.  

A. L.-B.: Cred că fiecare spirit profund trece prin această fază a ispitei. 

E. M. C.: Aşa este; după părerea mea, cineva care nu a fost niciodată ispitit de sinucidere este un simplu animal. Desigur, totul depinde de intensitatea ispitei, de tensiunea ei. În felul acesta, o fiinţă umană ajunge să se deosebească de animale. Cred că ispita de a comite o sinucidere rămâne oarecum subterană, pe tot timpul vieţii. Dar, în general, ea apare în perioada tinereţii, când nu găseşti răspuns la întrebările care te chinuie – întrebări privind tocmai viaţa. În orice caz, totul depinde de intensitatea trăirii. 

A. L.-B.: Aţi afirmat, în 1978, în revista Non Lieu, că Fondane „se războia neîncetat cu tirania şi cu nulitatea evidenţelor, ahtiat cum era de contradicţii şi îngrozit că le-ar putea da de capăt...“ Ce înţelegeţi prin „îngrozit că le-ar putea da de capăt“? 

E. M. C.: După cum se ştie, a da de capăt e totuna cu a nu mai avea probleme. Ai răspunsul în faţă, ca şi cum ţi s-ar fi servit o prăjitură. „Îngrozit că le-ai putea da de capăt“ – de vreme ce a găsi soluţia e totuna cu a-i răpi vieţii înfăţişarea ei tragică. 

A. L.-B.: Am putea spune, aşadar, că ceea ce i-a dat un înţeles vieţii lui Fondane a fost conştientizarea acestui element al tragicului? 

E. M. C.: Da, dar aici apare riscul de a gândi că ai putea găsi un răspuns. Or, Fondane a rezistat întotdeauna acestei tentaţii simplificatoare. Pe el, tocmai întrebarea îl rodea. Nu punea mare preţ pe răspuns. Ceea ce i se părea important era să nu fie închistat într-un răspuns, deci să nu ajungă la formule de genul „am găsit soluţia“. Întreaga lui viziune despre lume apare sub înfăţişarea unei întrebări. Căci întrebarea constituie patima din adânc a oricărui filosof adevărat. De aici încolo..., poţi să-ţi şi îngădui să crezi că ai găsit ceva.  

A. L.-B.: Atât Nietzsche, cât şi Kierkegaard, pe care Fondane îi citise atent, au o teorie, un fel cu totul singular de a gândi. 

E. M. C.: Ei au fost mai pozitivi, dacă se poate spune astfel; nu au o viziune tragică, în înţelesul tare al cuvântului. Există, desigur, afinităţi între Fondane şi aceşti filosofi. Însă Fondane era mai profund şi, întrucâtva, mai sensibil. 

A. L.-B.: Altfel spus: nu era vorba despre jocuri intelectuale. 

E. M. C.: E ceea ce i s-ar potrivi lui Nietzsche. Cu toate acestea, şi aici sunt nişte trepte, e o măsură... Au puncte comune, de n-ar fi decât latura morbidă. Nu sunt filosofi care să declare, sus şi tare, că au găsit un răspuns. Iar acest lucru este esenţial. Sunt minţi chinuite, indivizi care nu au găsit, în fapt, nimic, însă care n-au încetat să formuleze întrebări, şi care îşi pun mereu problema suferinţei. Aveau, fără doar şi poate, trăsături comune. 

A. L.-B.: În cartea dumneavoastră, Exercices d’admiration, scrieţi: „Toţi suntem, cu Eliade în frunte, nişte credincioşi deposedaţi, nişte spirite religioase lipsite de religie“. Putem, oare, spune că Fondane, mai cu seamă datorită sensibilităţii sale ieşite din comun, era, într-un anume sens, un credincios? 

E. M. C.: Da, era un credincios fără religie. 

A. L.-B.: Poate că i-ar fi plăcut să creadă în Dumnezeu, dar i se părea că Dumnezeu abandonase fiinţa umană. 

E. M. C.: Exact, asta e. Nu-şi lămurise această problemă... nu-i plăceau certitudinile. Filosofi precum Nietzsche ori Kierkegaard au, cu Fondane, acest punct în comun. 

A. L.-B.: Ne putem întreba dacă Dumnezeu există fie şi „numai“ deoarece credem în existenţa Lui, şi abia apoi să ajungem să ne întrebăm dacă Dumnezeu nu este altceva decât o nevoie resimţită de fiinţa umană. 

E. M. C.: Credincioşii adevăraţi sunt măcar o fărâmă sceptici; experienţa lor este un soi de agonie – lucru pe care îl întâlnim la orice spirit profund religios. E un fel de certitudine răvăşită; nu există certitudine pură decât în cazul fanaticilor. Adevăratul spirit religios trebuie să fie locuit şi de îndoială. 

A. L.-B.: Revelaţia lui Pascal nu era o certitudine? 

E. M. C.: Era, desigur, dar, când îl cunoşti îndeaproape, simţi că Pascal era un angoasat... înţelegeţi? Teroarea lui era mai puternică decât experienţa pozitivă a revelaţiei. Şi mai simţi că era un om foarte nefericit, chiar disperat uneori – este şi motivul pentru care Pascal ne mai impresionează şi astăzi: teroarea lui nu a dispărut niciodată cu totul. Chiar şi celor care găsesc răspunsuri li se întâmplă să trăiască experienţa angoasei. Acelaşi lucru se poate întâmpla cu oameni care s-au retras în mănăstiri; nu trebuie să credem că ei şi-au găsit acolo fericirea. Sunt fiinţe neliniştite. Este ceva tensionat înlăuntrul lor: ei nu pot interioriza sensul fericirii, aşa cum li se întâmplă oamenilor simpli.  

A. L.-B.: Prin urmare, problema legată de Dumnezeu este una pe care o avem tot timpul vieţii. Ar fi mult mai simplu să spui, din capul locului, că Dumnezeu este ceva sigur. Or, ceea ce contează este să fii, mereu şi mereu, într-o căutare spirituală. 

E. M. C.: Credinţa pune stăpânire pe călugăr, dar adevăratul călugăr are un suflet zbuciumat. El a găsit răspunsul, însă rămâne, mai departe, o fiinţă umană, o fiinţă care trăieşte locuit de angoasă; nu complet, ci numai sub forma unor momente de angoasă, a unor clipe... Totul depinde de intensitatea trăirii, cum aminteam. Mi s-a întâmplat să am prieteni care erau călugări şi câtuşi de puţin blindaţi în certitudini. 

A. L.-B.: De vreme ce Fondane, fidel învăţăturii maestrului său Şestov, dădea la o parte logica, angajat cum era pe alte căi decât aceea a raţiunii – unde, oare, îl putea duce o asemenea filosofie? Mai era, în zbaterea lui Fondane, şi altceva decât pura disperare? 

E. M. C.: Dar tocmai calea spre credinţă este cea mai interesantă. Fondane era un spirit zbuciumat care, uneori, ajungea să creadă că gata!, a găsit, când, de fapt, nu izbutise să găsească ce căuta. Zbuciumul lui era mai însemnat decât rezultatul. Se afla în căutarea religiosului, iar ceea ce era pasionant era tocmai căutarea însăşi, zbuciumul, nu triumful.   

A. L.-B.: Ce sens avea existenţa pentru Benjamin Fondane? Sau, altfel spus: avea existenţa vreun sens pentru el? 

E. M. C.: Nu cred că putem răspunde simplu, prin da sau nu, pentru că ceea ce conta, pentru el, era această zbatere: în sine. Nu există un răspuns, există doar căutarea unui răspuns. Înţelegeţi? – pentru Fondane, sensul existenţei era dat de însuşi zbuciumul său. 

A. L.-B.: În interviul acordat lui Michaël Jacob în 1989, aţi afirmat că Şestov era singurul filosof care vă fusese de folos în confruntarea cu încercările vieţii. 

E. M. C.: Da, pentru că Şestov e un gânditor care-ţi stă alături. Ai cu el o relaţie profundă, pe care n-o poţi nicicum avea cu ceilalţi. Ei, da; era un spirit cu adevărat profund. 

A. L.-B.: Ce părere aveţi despre filosofia lui Fondane? Ar putea şi ea să-i fie de folos omului? 

E. M. C.: Da, în măsura în care omul acesta e zbuciumat. Drama psihologică e de mare importanţă; când începeai o convorbire cu Fondane, chiar dacă nu erai de acord cu el, ajungeai, până la urmă, să intri şi tu printre cei zbuciumaţi. El era dintre oamenii cărora le puteai destăinui ce-ţi stă pe inimă, dacă avuseseşi parte de crize asemănătoare celor prin care trecea el. Să-i fii lui Fondane rudă-întru-zbucium, nu este puţin lucru. Un asemenea grad de intimitate cu o fiinţă tragică este de o însemnătate capitală. Nu-i eşti discipol, dar aparţii aceleiaşi familii de spirite. E foarte important, deoarece ai sentimentul de a fi descoperit ceva, da... Nu se întâmplă chiar atât de frecvent de-a lungul vieţii.  

A. L.-B.: Nietzsche avea o pasiune pentru omul superior; nu oricine poate aprecia dorinţa desăvârşirii omeneşti... 

E. M. C.: Nietzsche a avut o mulţime de discipoli tocmai pentru că incarna această latură pozitivă a omenescului. În orice caz, poate fi de folos. Vreau să spun: poate avea o influenţă pozitivă. E un risc al teoriei, care apare odată cu acest om ieşit din comun. 

A. L.-B.: Omul se poate simţi în stare să facă orice fără sprijinul lui Dumnezeu. 

E. M. C.: Nietzsche plasează fiinţa umană în rolul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, credinţa există în continuare, în mod inevitabil, chiar şi pentru Nietzsche... Fără acest fundal religios, nu ar fi putut influenţa atâtea persoane. Or, el i-a pus pe Dumnezeu şi pe om faţă în faţă. O bună găselniţă. Şi i-a dat omului întâietate. Aşa încât, modul acesta de a gândi nu avea cum să nu reaşeze religia altcumva. Acesta este aspectul pozitiv la care mă refeream; dar există, la el, şi o latură morbidă. 

A. L.-B.: În ce mă priveşte, îl prefer pe Kierkegaard. Mă simt foarte aproape de filosofia lui. 

E. M. C.: Stilul este cel care diferă la Kierkegaard. 

A. L.-B.: În prefaţa cărţii sale Conştiinţa nefericită, Fondane susţine că filosofia este „actul însuşi prin care existentul îşi afirmă existenţa, actul însuşi al fiinţei vii, căutând înlăuntrul şi în afara ei, împreună cu ori în pofida evidenţelor, înseşi posibilităţile faptului de a trăi“. Ce credeţi despre modul acesta de a concepe filosofia? Pot fi, oare, depăşite, pe o asemenea cale, inadvertenţele filosofiei?  

E. M. C.: Este una dintre căi. Ştiţi, filosofia nu înseamnă religie, filosofia nu trebuie neapărat să ofere răspunsuri. Ea deschide câteva drumuri, poate da sugestii... Doar un fel de a spune: aici se află câteva răspunsuri posibile. Dar nu există totuşi certitudini. 

A. L.-B.: Fondane era un filosof existenţial; desigur, nu era vorba de un existenţialism asemănător celui al lui Sartre ori al lui Camus, ci mai degrabă de o gândire orientată spre Biblie şi spre tainele vieţii. 

E. M. C.: Fondane îi depăşea pe amândoi. Era sincer. Sartre şi Camus erau la înălţime, desigur; dar convingători nu erau. Le lipsea adâncimea sensibilităţii. Domnea, în scrierile lor, un ton cam prea... parizian. Erau spirite cu totul diferite. Asta trebuie reţinut.  

A. L.-B.: S-ar putea spune că spiritul slav este mai mobil decât cel francez? 

E. M. C.: Da, dar mai puţin simplist decât atât. Este ceva diferit. Sartre şi Camus erau minţi strălucite, dar foarte pariziene. 

A. L.-B.: În interviul dumneavoastră cu Michaël Jacob (la Radiodifuziunea elveţiană), aţi vorbit despre scriitorii ruşi, precum Dostoievski, care se dăruiesc cu totul. 

E. M. C.: În asemenea cazuri, avem de-a face cu minţi cu totul deosebite, foarte profunde. Capodoperele lor nu pot fi uitate, te marchează pentru tot restul vieţii. În vreme ce, în cazul acestor mari scriitori existenţialişti francezi, te întâlneşti cu partea lor sclipitoare, dar nu sunt decât nişte intelectuali care au ratat o anumită adâncime.   

A. L.-B.: Tot în prefaţa cărţii Conştiinţa nefericită, Fondane scrie: „Chiar dacă, pentru asta, ar fi nevoie să facem fărâme cunoaşterea (după ce o vom fi depăşit), – tot existenţa [noastră] trebuie salvată...“ În ce mă priveşte, stau să mă întreb: ce anume ar trebui să facem ca să depăşim cunoaşterea? 

E. M. C.: Ideea însăşi de a putea depăşi cunoaşterea nu e de lepădat. Ceea ce contează este fără îndoială să ai o asemenea idee. Mi se pare un aspect interesant în filosofia lui Fondane.  

A. L.-B.: Întotdeauna m-am întrebat: ar trebui, oare, să ne întoarcem la instinctele omului primitiv ori să pătrundem în tainele Bibliei? Ne putem descotorosi de conceptul „evidenţei“ – pe care atât Şestov, cât şi Fondane îl detestau? 

E. M. C.: Nu există răspuns la aşa ceva. Este o aventură personală. Fiecare om este marcat, este destinat propriului drum. Depinde doar de noi, şi întotdeauna...; dacă nu ai chemare, e inutilă... Pentru multe persoane, a fi filosof nu înseamnă absolut nimic. Trebuie să-ţi urmezi drumul; acest lucru este esenţial; restul nu are nicio relevanţă. 

A. L.-B.: Fondane ne explică motivul pentru care omul este chinuit de „conştiinţa nefericită“: „Dacă omenirea ar dispreţui inteligenţa şi cu bună ştiinţă s-ar agăţa de eroare şi de absurditate, n-ar mai fi loc pentru  «suferinţă», «criză» ori «haos» în lumea asta...“ Omul „va fi fiind el, poate, un biet animal, după câte ne spune inteligenţa, dar sigur este că [dacă aşa ar sta lucrurile] n-ar mai avea de-a face cu o «conştiinţă nefericit㻓. Însă, după cum tocmai am văzut, s-ar părea că nu chiar toţi oamenii au o conştiinţă nefericită. Doar sufletele sensibile au de suferit de pe urma ei, nu neapărat orice om inteligent, nu-i aşa? 

E. M. C.: Sigur că da; numai că omul care are un suflet sensibil nu se poate să nu fie şi inteligent.  

A. L.-B.: Dar există şi fiinţe inteligente care nu sunt sensibile, nu credeţi? 

E. M. C.: Poate, dar mă refer la ceea ce numim destin; nu ştii niciodată cine sunt cei privilegiaţi. 

A. L.-B.: Fondane afirmă că – dacă am putea accepta absurditatea vieţii – n-am mai trece prin stări de criză, am evita suferinţa. Dar cum, oare, să poţi accepta absurditatea vieţii? De-a lungul întregii sale existenţe, omul nu izbuteşte să-i afle rostul, să găsească raţiunea de a fi. 

E. M. C.: Da, dar viaţa tocmai asta este...  

A. L.-B.: Dumneavoastră măcar v-aţi găsit echilibrul scriind filosofie. 

E. M. C.: Dar eu n-am căutat niciun echilibru. Aşa s-au brodit lucrurile... N-am umblat după vreo soluţie. Fiecare are felul său personal de a se manifesta în exterior. Uneori scrii şi ca să te descotoroseşti de ceva; seamănă cu o obsesie... Nu scapi chiar pe de-a-ntregul, dar – măcar în parte – da... Cam aceasta ar fi latura pozitivă a scrisului. Nu ajungi chiar să rezolvi problemele, dar, cel puţin, te uşurezi, cât de cât, de ele. Soluţii de-a gata nu există. Să rămânem, prin urmare, mai mult sau mai puţin sceptici.  Notă1. În limba franceză, „ouvermé“ – cuvânt pe care Cioran îl formează plecând de la „ouvert“ şi „fermé“ (n. tr.). Referinţa originalului francez:Fondane au-delà de la philosophie: Entretien avec E. M. Cioran, propos recueillis par Arta Lucescu-Boutcher, Bulletin de la Société d’Études Benjamin Fondane, nr. 2, automne 1994, p. 12-18.  Mulţumiri: Doamnei Monique Jutrin, Preşedinta Societăţii de Studii „Benjamin Fondane“, Doamnei Arta Lucescu-Boutcher, pentru generosul acord dat publicării acestei traduceri. 

Prezentare şi traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

Prezentare şi traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

E. M. Cioran. Dialog cu Arta Lucescu-Boutcher. – ianuarie 1992 –

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)