Exerciţiul spiritual  

Benjamin Fondane     

          Viaţa unui Kant, a unui Hegel, a unui Descartes nu mă mişcă în aceeaşi măsură ca viaţa unui Socrate, a unui Pascal ori a Sfântului Ioan al Crucii – tot aşa cum înfăţişarea cuiva scriind aşezat la o masă nu-mi stârneşte aceleaşi simţăminte şi aceleaşi gânduri ca un om stând în picioare, vorbind, suferind, gemând ori pur şi simplu mergând. Cea mai mare parte a vieţii lor, atât Kant, cât şi Descartes ori Hegel au petrecut-o stând pe un scaun la masa lor de lucru – tot ce au avut mai de soi s-a scurs din ei odată cu cerneala de pe pana lor de gâscă. N-aş vrea să abuzez de efectul acesta de antiteză, dar mi-e limpede că nu cu ceea ce e mai de soi în fiinţa lor ne întâlnim în scrierile unui Pascal ori ale Sfântului Ioan al Crucii, nici în ale lui Socrate – care mai şi descoperise mijlocul de a nu scrie defel! La unii dintre ei, faptul de a gândi are loc în clipa în care scriu; la ceilalţi, scrisul nu este decât reflexul, uneori laborios, al unei prezenţe – într-o asemenea măsură, încât Pascal aruncă în grabă, pe bucăţele de hârtie, însemnări pe care nu apucă măcar să le aşeze cap la cap şi să le retopească... Iar, ca să-mi duc gândul până la capăt, dacă am unele reţineri în privinţa Sfântului Ioan al Crucii, ele provin tocmai din faptul că şi-a ales acest mijloc de a-şi „împodobi“ poemele spirituale cu nişte comentarii „teoretice“, că a găsit cu cale să „explice“ altora ceea ce se petrece în străfundurile lui în clipa în care se iveşte cântarea.

          Că aceşti oameni au făcut tot ce le stătea în putinţă ca să preschimbe pământul lor roditor într-o stâncă stearpă şi că, spre marea lor uimire, pe această stâncă au apucat totuşi să crească nişte fragede flori; că au încercat să fie cruzi şi aspri, dar că, în pofida acestor strădanii, jalea din adânc a răzbătut până-n privirea lor, iată ce anume ne face să simţim atât de apropiate şi de înrudite cu noi aceste fiinţe planetare – în timp ce, niciodată, niciunul dintre noi nu va „sparge gheaţa“ care ne separă de un Descartes ori de un Hegel, creatori ai unei gândiri omeneşti, prea omeneşti. Unii se străduiesc doar pentru ei înşişi, suferă pentru ei înşişi, îşi caută propria mântuire – iar noi îi simţim ca fiindu-ne la îndemână, aproape de inima noastră; ceilalţi sunt cu gândul mereu la noi – iar noi nu izbutim să-i vedem decât cu telescopul. 

           Rugăciune, schimnicie, post crâncen, strai zgrunţuros, cruntă singurătate plină de groază – avea, oare, nevoie de toate acestea omul care gândeşte ca să fie în stare să gândească? – câtă vreme e cât se poate de limpede că ajungea, pentru aşa ceva, să fi citit mult şi să aibă la-ndemână o călimară şi o pană de gâscă. Printre aceste două soiuri de gânditori, Spinoza şi-a croit o potecă pe care o străbate ca o fantomă şovăitoare, păstrând ceva din măreţia celor dintâi şi ceva din înfăţişarea prea de tot ingrată a acestora din urmă.

          Într-adevăr, ce mai pot reprezenta operele unor Pascal ori Sfântul Ioan al Crucii, dacă le comparăm cu vieţile acestora? Ei ar rămâne vii chiar dacă operele lor s-ar fi spulberat fără să lase urmă. Dar Hegel! – ce s-ar face el fără operele sale? Ce-ar mai putea însemna câteva notiţe aruncate de Hegel la întâmplare pe hârtie – în lipsa sistemului care le ridică randamentul până la atingerea culmii? Orgoliul care emană dintr-un „sistem“ – v-aţi gândit, oare, la el? O gândire fără urmă de umilinţă, fără cea mai neînsemnată clipă de uitare, fără cea mai mititică scăriţă spre zeitatea necunoscută – ce fel de gândire ar mai putea ea să fie? 

            Te cuprinde uneori ruşinea să scrii ceea ce-ţi trece prin minte – deoarece nu-ţi dai seama dacă într-adevăr ai apucat să gândeşti cu adevărat. Să fie, oare, „a scrie“ totuna cu „a gândi“? Pentru că n-ai făcut nimic, anume, ca să ajungi să gândeşti; nici n-ai împins gândul de la spate, nici nu i-ai pus stavilă; nici n-ai avut vreo „pohtă“ anume, la care să fi „pohtit“. Nu i-ai fixat, din capul locului, gândirii o ţintă de atins – ci doar ai desfăşurat, în faţa ei, o lume risipită, fără densitate. Nu te-ai secretat pe tine însuţi, n-ai trăit, nu eşti cineva, ci de-a dreptul nimeni – şi mai şi gândeşti! Cum ai putea ajunge, oare, să trăieşti de-a valma cu propria-ţi gândire, fie şi doar cât durata unei singure „clipe“! – înainte ca ea să se fi transformat în limbaj? – Căci ea fuge în faţă şi de-abia, de-abia dacă mai apucăm s-o prindem de păr, pe la spate. Şi doar cu-atâta rămânem: cu spatele gândirii! La drept vorbind, cine sunt eu? Şi iată-mă punând în matca lor întrebările primordiale – şi pe cele finale –, în numele unei raţiuni care apucase să existe cu mult înaintea mea şi căreia mă grăbesc să mă supun. Nu ştiu nimic – şi am răspunsuri gata făcute pentru orice. Mâinile-mi sunt goale – iar eu binecuvântez, poruncesc, condamn, ucid. N-am cuvinte la îndemână – dar cânt. Iată-mă prăvălindu-mă în străfunduri îngheţate, fără măcar să mă fi cocoţat vreodată pe un gheţar.

      Sunt „cel-care-nu-este“ – şi iau hotărâri privitoare la viaţa şi la moartea a ceea ce este. 

     (Scris pe genunchi, stând pe scaun)

 

25 august 1934 

Referinţa originalului francez:Benjamin Fondane,
„L’exercice spirituel“,
Les Cahiers blancs, Bruxelles, februarie 1938. 
 

Traducere din limba franceză de

Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

www.fondane.net 

 

 

Benjamin Fondane

Exerciţiul spiritual

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)