O viziune catolică asupra contemporaneităţii

  

Monica Meruţiu

  

            Volumul Joseph Ratzinger Benedict al xvi-lea, Scrieri alese, traducere de Delia Marga, introducere şi postfaţă de Andrei Marga (Cluj-Napoca: Apostrof & efes, 2011), întregeşte parcursul unei relaţii istorice stabilite cu actualul suveran pontif, de la primirile călduroase la Vatican ale delegaţiei Universităţii „Babeş-Bolyai“, reprezentată de rectorul Andrei Marga, la propunerea acestuia de acordare a titlului de doctor honoris causa cardinalului Joseph Ratzinger, procedură care a coincis cu alegerea cardinalului ca suveran pontif, apoi acceptarea distincţiei de către Benedict al xvi-lea, audienţa privată şi cuvintele memorabile „Eu sunt Unul dintre ai voştri“. Se adaugă la acestea conferinţele consacrate temelor majore ale operei teologico-filosofice a lui Joseph Ratzinger şi impresionanta monografie dedicată de A. Marga suveranului pontif: Absolutul astăzi: Teologia şi filosofia lui J. Ratzinger

            Volumul de faţă reprezintă un corpus cu lucrări fundamentale ale actualului papă, beneficiind de o „dezvăluire“ desăvârşită a textului în limba română. Pentru aceasta, dincolo de textul original, Delia Marga a folosit şi variante autorizate în alte limbi, precum franceza, italiana, engleza sau germana, după caz, într-o dinamică a rafinamentului expresiei şi redării cu fidelitate a profunzimii reflecţiilor autorului. 

           Plecând de la interogaţia cu care Andrei Marga deschide Introducerea la această „ediţie elocventă“, şi anume, „dacă se poate da seama într-un singur volum de o operă ce cuprinde peste şaptezeci de volume, pe care mari edituri se străduie acum să le ordoneze tematic“, trebuie spus că, dincolo de entuziasmul şi privilegiul prezentării unui astfel de volum de excepţie, se găseşte provocarea de a capta în termeni cât mai precişi tabloul temelor majore ale unuia dintre gânditorii cei mai de seamă ai timpului nostru. 

           Scrieri alese reuneşte patru „opere-cheie“, reprezentative pentru pontificatul lui Benedict al xvi-lea: „Interpretarea biblică în criză“, lucrare ce asumă dificultăţile metodologiei studiilor biblice şi neajunsurile metodei istorico-critice; „Multe religii – un singur Legamânt: Israel, Biserica şi lumea“, în care se oferă soluţii la problema raporturilor dintre iudaism şi creştinism; „Europa în criza culturilor“, o analiză a ideii de Europa în întreaga ei complexitate; şi „Dialectica secularizării: Despre raţiune şi religie“, operă de referinţă, care tratează noua concepere a relaţiei dintre religie şi raţiune, abordată în dezbaterea-eveniment cu Jürgen Habermas. 

           Prima scriere integrată în volumul de faţă, „Interpretarea biblică în criză“, atrage atenţia asupra ambivalenţei metodologiei exegetice biblice, aducând obiecţii faţă de metoda cercetării critico-istorice, considerată incompletă, autorul propunând „câteva remedii la erorile de bază ale metodelor moderne“.  În încercarea de a formula o cercetare sistematică, pentru o mai bună sinteză între „metodele istorice şi cele teologice, între critica înaltă şi doctrina Bisericii“, Joseph Ratzinger propune, pe de o parte, „să se ia în seamă inclusiv intuiţiile de netăgăduit descoperite de metoda istorică, iar pe de altă parte, să se depăşească limitările acesteia, pentru a le dezvălui printr-o hermeneutică cu adevărat relevantă“.

           Abordând relaţia dintre iudaism şi creştinism, marea viziune pe care Ratzinger o dezvoltă este aceea a două credinţe care trebuie să înveţe una din experienţele celeilalte, dar, mai ales, două credinţe care împărtăşesc ceva esenţial comun: Vechiul Legământ. „Istoria relaţiei dintre Israel şi Creştinătate este plină de sânge şi lacrimi. Este o istorie de neîncredere şi de ostilitate, dar – graţie Domnului – şi o istorie traversată mereu de încercări de iertare, de înţelegere şi acceptare reciprocă.“ Astfel îşi începea Joseph Ratzinger contribuţia pentru marea reuniune iudeo-creştină care a avut loc la Ierusalim în 1994, sub conducerea rabinului Rosen. Joseph Ratzinger concepe Noul Testament drept împlinire a Legii, prin urmare consideră că nu putem citi Noul Testament fără Vechiul Testament, pentru că doar unul lângă celălalt şi împreună pot să scoată la suprafaţă plinătatea vieţii în credinţă. Ratzinger ia distanţă de ideea de separare a Vechiului Testament de creştinism, ecou al iniţiativelor episcopului Lyonului, Irineu, care în lucrarea sa Contra ereziilor, aducea obiecţii încercării de a elimina Vechiul Testament din conţinutul şi esenţa creştinismului. Folosindu-se de textele Scripturii, Irineu încerca demonstrarea legăturii dintre Iisus şi Vechiul Testament, continuitatea dintre Iisus şi vechii israeliţi, argumentând că ceea ce a fost revelat vechiului Israel a fost completat prin întruparea lui Iisus, iar unicitatea lui Dumnezeu nu presupune doar ideea de monoteism, ci şi faptul că acelaşi unul Dumnezeu este prezent în ambele religii. Însă, aşa cum bine remarca şi Rémi Brague, „ispita marcionismului va rămâne constantă în Biserică, iar refuzul marcionismului, înţelegându-se prin aceasta o rezistenţă în faţa încercărilor de renunţare la Vechiul Testament, devine astfel, poate, evenimentul fondator al istoriei Europei ca civilizaţie, în sensul că furnizează matricea raportării europene la trecut şi o ancorează pe aceasta la un nivel mai ridicat“. 

            Joseph Ratzinger afirmă fără echivoc: nu există nicio deosebire între Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament, la fel cum Iisus nu a venit pentru a schimba Legea, ci pentru a o împlini, aşa cum mărturiseşte Pavel în Epistola către Romani (11:29): „Căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi de chemarea făcută“, idee reiterată de Ioan (4:22): „noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la evrei“, sau mai tîrziu de Părinţii Bisericii. Astfel, creştinismul şi iudaismul au un centru comun la care se raportează, pe care îl reprezintă fiecare în modalitatea proprie, în armonioasă rezonanţă cu îndemnul Apostolului Pavel (Efes. 4:15): veritas in caritate! Fiindcă, aşa cum sublinia şi rabinul Pinchas Lapide, „Ne datorăm unii altora adevărul, dar în iubire!“ 

           Temele abordate în volumul de faţă ne introduc într-un univers complex şi dens al problemelor seminale ale epocii noastre: „Trăim în vremuri de mari pericole şi de mari oportunităţi, atât pentru om, cât şi pentru lume, o perioadă care reclamă în egală măsură o mare responsabilitate din partea noastră a tuturor“ Mesajul sintetizează foarte limpede situaţia actuală, invitând la reflecţie profundă pe fiecare dintre noi. Gravele probleme cu care se confruntă omenirea au devenit globale; mai mult, creşterea posibilităţilor noastre de cunoaştere nu a însemnat şi o creştere a energiei noastre morale; astfel, Joseph Ratzinger vede cel mai mare pericol în chiar această lipsă de echilibru sau adeseori inversa proporţionalitate dintre avântul tehnicii şi energia morală. Realizările societăţii actuale, avansul ştiinţei, clonarea, bomba atomică, reflectă în final o autonomie a omului, care se simte îndreptăţit să le pună în aplicare sub diverse modalităţi. Într-o lume bazată pe calcul, calcularea consecinţelor este ceea ce determină ce trebuie sau nu considerat moral. Aici Ratzinger reiterează ideea că obligaţiile morale sunt cele care conferă fiinţei umane demnitate, ele nu sunt ceva de care omul trebuie să se elibereze, fiindcă orice îndepărtare de acestea înseamnă un pas înapoi, în sensul în care „recunoaşterea moralităţii este adevărata substanţă a demnităţii umane, iar moralitatea nu este închisoarea omului, ci mai degrabă elementul divin din el“. 

            Europa, continentul care se confunda în trecut cu „creştinătatea“ şi care, în acelaşi timp, a reprezentat punctul de plecare pentru noua raţionalitate ştiinţifică, ce ne-a oferit mari posibilităţi, dar şi mari ameninţări, a dezvoltat o cultură care constituie, în viziunea actualului papă, „contradicţia cea mai radicală nu doar a creştinismului, ci şi a tradiţiilor religioase şi morale ale umanităţii“, autorul evidenţiind o realitate din care Dumnezeu a fost exclus, fie prin „negare sau prin aprecierea că existenţa nu îi este demonstrabilă, ci este dubitabilă, şi prin urmare aparţine ansamblului de alegeri subiective, ceva, în orice caz, irelevant vieţii publice“. Radical spus, lipsa de Dumnezeu a Europei poate să fie un simptom al declinului în relaţia cu globalizarea, iar consecinţele sunt expuse de Joseph Ratzinger prin cuvintele lui Robert Spaemann: „Dacă Europa nu îşi exportă credinţa, atunci în mod inevitabil îşi exportă lipsa sa de credinţă“, şi astfel „Europa nu este mai mult decât un concept geografic – în afară de a fi un nume pentru locul unde a început distrugerea omului“.  

          O altă temă majoră, noua concepere a relaţiei dintre raţiune şi credinţă, o regăsim în ultima scriere a volumului de faţă, dezbaterea care a avut loc la Academia Catolică din München, în 2004, între Jürgen Habermas şi Joseph Ratzinger. Plecând de la o interogaţie pe care Ernst-Wolfgang Böckenforde a formulat-o la mijlocul anilor ’60 – dacă se alimentează statul liberal, secularizat, din presupoziţii normative pe care nu le poate garanta el însuşi? –, cei doi participanţi la dezbatere au propus soluţii la dificila provocare dacă statele democratice se pot susţine prin resurse pe care le pot ele însele produce sau au nevoie şi de resurse de natură culturală şi, implicit, religioasă. Considerată mai degrabă neaşteptată, dezbaterea se va dovedi a fi una a similitudinilor şi convergenţelor asupra unor problematici precum relaţia dintre religie şi filosofie, criza societăţii europene, emergenţa societăţii postseculare. Alte puncte-cheie ale dezbaterii Habermas-Ratzinger s-au concentrat pe felul în care ar trebui să interacţioneze cetăţenii religioşi şi cei nonreligioşi, pe găsirea unor răspunsuri viabile la întrebarea dacă legea oferă toţi indicatorii necesari pentru viaţa în interiorul unei comunităţi şi încercarea de a determina dacă o societate seculară poate să stabilească obligaţii mutuale şi diferite tipuri de solidaritate între cetăţeni. Susţinând că statul liberal ar trebui să „adopte un comportament de păstrare a tuturor surselor culturale din care se alimentează conştiinţa normelor şi solidaritatea cetăţenilor“, Habermas pledează în favoarea ideii că democraţiile liberale trebuie să lase un spaţiu larg pentru exprimarea religioasă şi pentru formele religioase ale vieţii, pentru că acest proces poate duce spre o înţelegere mutuală între religios şi non- religios, iar atât timp cât secularizarea societăţii este văzută ca un „proces de învăţare complementar, ambele părţi pot lua în serios aportul lor la temele controversate ale spaţiului public“. Avertizând asupra „patologiilor raţiunii“ şi „patologiilor credinţei“, a nevoii de ancorare a religiei în raţiune pentru a preveni decăderea în fundamentalism, la fel cum, pe de altă parte, societatea seculară are nevoie de religie, ca un complement în rezolvarea crizelor ce pot apărea, ambii participanţi au susţinut că filosofia şi religia trebuie să înveţe din argumentele şi experienţa fiecăreia, accentuând importanţa unei conexiuni între credinţă (Glauben) şi cunoaştere (Wissen). Această idee a fost dezvoltată de Joseph Ratzinger în discursul papal de la Universitatea din Regensburg (2006), în care reitera exigenţa impusă religiei de a îmbrăţişa Logosul, fiindcă „a acţiona fără raţiune este împotriva voinţei lui Dumnezeu“, la fel cum „violenţa este incompatibilă cu natura lui Dumnezeu“. Raţiunea este intrinsecă naturii lui Dumnezeu şi a omului, Ratzinger făcând trimitere la Evanghelia după Ioan (1:1): „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu“. Dumnezeu este Logos şi această dinamică este parte a fundamentului civilizaţiei vestice. 

            Scrieri alese se încheie cu o Postfaţă, semnată de Andrei Marga, structurată în patru părţi ample: „Metodologia lui J. Ratzinger“, „O nouă abordare“, „Europa lui J. Ratzinger“ şi „Premisele unei dezbateri epocale: Habermas-Ratzinger“. Numitorul comun al acestora este convingerea autorului că în opera teologico-filosofică a lui J. Ratzinger, Benedict al xvi-lea, avem una dintre „expresiile majore ale cugetării din epoca noastră“. Postfaţa captivează prin felul în care reuşeşte să ajungă la „persoana efectivă şi felul propriu de a considera lumea“, lăsând, pe alocuri, să se întrevadă, dincolo de preocuparea autorului pentru reflecţiile operei papei Benedict al xvi-lea,  fascinaţia descoperirii şi adânca admiraţie pentru Omul Joseph Ratzinger.

Monica Meruţiu

O viziune catolică asupra contemporaneităţii (Joseph Ratzinger Benedict al XVI-lea, Scrieri alese. Traducere de Delia Marga, introducere şi postfaţă de Andrei Marga. Cluj-Napoca: Apostrof & EFES, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)