Mitul fondator al unor lumi inventate

  

Oana Presecan

 

            Cultura Americii Latine se află sub semnul unei angoase: cea de a face parte dintr-o lume ireală sau, cel puţin, dintr-una nu cu totul reală. Nu este o angoasă kafkiană şi nici o problemă metafizică, ci un sentiment vechi şi adânc, conform căruia tot ceea ce se întâmplă e prea fantastic pentru a fi real, prea crud pentru a exista cu adevărat.1 Însă căutarea unui punct central al Americii, unde identitatea ar căpăta un sens şi locuitorii ei o ordine coerentă a realităţii, pare să se fi pierdut în magma verde a pădurilor şi în infinitatea deşertului, ambele copleşitoare. Americii Latine îi lipseşte forţa integratoare, continentul fiind un focar de dispersie fatală şi devoratoare.2 Şi totuşi, în unele cazuri se reuşeşte o întoarcere la actul genezei, în căutarea unei protecţii şi a unei paternităţi care pentru această lume este mult prea ambiguă. Carlos Fuentes3 susţine că este vorba de o căutare pe care o întreprinde romanul sud-american, într-o încercare de a se elibera de umbra unui viol originar, de întemeierea bastardă. Tema paternităţii absente şi a lipsei de protecţie este o constantă, ea oglindind în permanenţă trauma omului american.

            În acest context al unei căutări asidue a sinelui, au fost scrise două romane totale, două romane-fluviu care şi-au propus să acopere acel gol al mitului fondator şi care au creat eroii mitici ce aveau sa-i redea sensul universului latinoamerican, acum reconstruit în jurul unui centru. Acestea sunt: Casa verde, roman scris de Mario Vargas Llosa şi publicat în anul 1965, şi Un veac de singurătate, de Gabriel García Márquez, publicat doi ani mai târziu.4 Acest centru imperios necesar este reprezentat de câte o casă, una verde şi una albă, fiecare trecând prin etapa creaţiei, a înfloririi şi prin cea a decăderii şi lăsând în urma lor mitul din imaginarul popular. Astfel, cultura proprie este legitimată prin mituri proprii, despre semnificaţia cărora ne propunem să comentăm în cele ce urmează.

            Casa, după cum subliniază Gilbert Durand5, este feminizată. „Însemnătatea microcosmică acordată locuinţei indică deja primatul din constelaţia intimităţii imaginilor unui spaţiu fericit, ale unui centru paradisiac.“6 Într-adevăr, cele două case cu rolul de omphalos îndeplinesc criteriile pentru a fi asociate unui paradis terestru. „Când casa fu gata construită, don Anselmo porunci să fie vopsită în întregime în verde. Până şi copiii râdeau în hohote văzând cum zidurile se acopereau cu o pojghiţă ca smaraldul […]. O botezară imediat: «Casa verde»“ (VL, p. 89). În schimb, casa lui José Arcadio Buendía era de-a dreptul arhetipală: „Deoarece casa lui era încă din primele zile cea mai frumoasă din sat, s-au clădit şi celelalte după asemănarea ei“ (GM, p. 14). Şi iată cum aceste spaţii, construite din nimic, ajung să respecte principiul magic ce stă la baza societăţii încă din vremi imemoriale, deoarece „fiecare trib îşi imaginează lumea pornind de la un centru sacru (omphalos), care îi delimitează şi îi consacră destinul în spaţiu şi în timp“.7

Mitul fondator

 

            Chiar dacă la prima vedere există diferenţe considerabile între cele două lumi create, fondul este identic: o încercare de a asigura un substrat mitic unei culturi din care acesta lipseşte, fiindcă a luat naştere dintr-un act de violenţă. Vom trece pe scurt în revistă nepotrivirile ce se observă între universul peruan recreat în Casa verde şi cel columbian din Un veac de singurătate, pentru a sublinia originalitatea unor opere publicate aproape simultan şi care reflectă una şi aceeaşi angoasă. Deşi fac parte din acelaşi curent literar, cel al realismului magic sau miraculos, autorii urmează căi diferite de construire a imaginarului. Astfel, Casa verde este, nici mai mult, nici mai puţin, decât o casă de toleranţă, în timp ce casa familiei Buendía este cea mai respectată din întreaga aşezare; Casa verde este izolată de restul oraşului, ea se înalţă sfidător în mijlocul deşertului, în timp ce casa albă este situată în mijlocul satului Macondo, ocupând, până la ridicarea primei biserici, însuşi altarul acelui loc rupt de civilizaţie; Casa verde este până la urmă distrusă de ura oamenilor, arsă din temelii, în timp ce Macondo este distrus prin însăşi legea universului, aşa cum apare ea consemnată în manuscrisele lui Melchiade; în sfârşit, Casa verde va renaşte din propria cenuşă, câţiva ani mai târziu, ajungând un banal bordel, în timp ce Macondo nu are parte de o a doua şansă pe pământ, de nicio renaştere, pentru că aceasta este soarta unei stirpe condamnate la un veac întreg de singurătate.

            Pentru a găsi originile acestor îndrăzneţe acte de întemeiere, e necesar să săpăm şi mai adânc. Se impune aici o lectură în cheie biblică, deoarece eroii fundatori sunt nişte Adami izgoniţi din paradisul originar, ei fiind nevoiţi să fondeze un altul, pe cont propriu. Don Anselmo, eroul din Casa verde, este un străin care soseşte într-o bună zi în oraşul Piura, fără ca nimeni să-l fi văzut până atunci şi fără să fi aflat cineva vreodată ceva despre trecutul său, aici apărând, aşadar, „recreată tema clasică a călătoriei eroului către o ţară necunoscută“.8 Pe lângă aura de mister ce pluteşte în jurul trecutului său, el mai trezeşte surprinderea locuitorilor Piurei prin faptul că reuşise să străbată deşertul de unul singur, fără să fie atacat de tâlhari. În schimb, despre José Arcadio Buendía ştim cu exactitate ce păcat originar l-a alungat din paradis: o crimă de onoare, pentru a răzbuna insulta adusă public soţiei sale, Úrsula. Astfel, el a pornit într-o „expediţie absurdă“ (GM, p. 27), fiind „vorba despre căutarea unui loc pe pământ, în urma săvârşirii păcatului originar şi a exodului ulterior, ca atare asistăm la întemeierea unui spaţiu izolat de lume, aparent paradiziac“.9 Într-adevăr, el săvârşeşte un act demiurgic, în urma căruia „lumea era atât de nouă, încât multe lucruri nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul“ (GM, p. 9).

            Ian Johnston se apleacă asupra începuturilor idilice ale acestei aşezări unde încă nimeni nu murise şi unde toţi îşi păstrau intacte visele: „Şi iată că au fondat Macondo, oraşul oglinzilor şi al mirajelor, o comunitate inocentă şi idilică, fără simţul istoriei şi fără vreun motiv politic anume pentru a se afla acolo. Oraşul este o expresie a dorinţelor imaginate de José Arcadio, care fugea de trecutul său“.10 Într-adevăr, acest spaţiu a fost ales şi cucerit de José Arcadio, în urma unui vis, aşadar în urma unei chemări din inconştient:

 

                                  În noaptea aceea, José Arcadio Buendía visă că în locul acela se înălţa un oraş plin de animaţie, cu case ale căror ziduri erau făcute din oglinzi. Întrebă ce oraş este acela şi i se răspunse cu un nume pe care nu-l auzise niciodată, care nu avea nicio semnificaţie, dar care în visul său avea o rezonanţă supranaturală: Macondo. În ziua următoare îi convinse pe oamenii săi că nu vor mai găsi niciodată marea. Le porunci să doboare copacii pentru a deschide un luminiş în apropierea cursului apei, în partea râului unde aerul era mai răcoros, şi acolo întemeiară satul. (GM, p. 28)

                 

În ambele cazuri, eroii sunt întâmpinaţi de o natură crâncenă, care se opune ocupării. Însă aceştia nu se lasă intimidaţi, fiind împinşi de o hotărâre care până la urmă a învins vitregia mediului tropical. Astfel, Casa verde este înghiţită de deşert noapte de noapte, fiind necesar un efort supraomenesc pentru a înainta, regăsindu-se aici simbolul efortului sisific de a construi ceva ce se ştie că nu e decât o fantasmă:

 

                                    Nisipul e instabil şi moale. Dunele îşi schimbă locul în fiecare noapte, vântul le înalţă, le distruge şi le deplasează cum îi vine, când mai mari şi când mai mici. Apar ameninţătoare şi multiple, înconjoară Piura ca un zid, alb în zori, roşu la apusul soarelui, cafeniu noaptea, şi a doua zi ia-le de unde nu-s, le vezi împrăştiate, îndepărtate, din loc în loc, ca o erupţie pe pielea pustiului. […] Plini de bunăvoinţă, mulţi oameni încercară să împiedice nebunia asta, îi aduseră argumente cu duiumul ca să-şi schimbe hotărârea. Să cumpere un teren în oraş, să nu se încăpăţâneze. Dar don Anselmo dispreţuia toate sfaturile şi răspundea cu nişte fraze cu totul şi cu totul ciudate. (VL, p. 73)                                   

Această luptă oarbă cu deşertul implacabil indică o anume doză de nebunie quijotescă, dar cu final fericit, datorită ocupării spaţiului proaspăt îmblânzit. „Drept urmare, acest spaţiu profan, lupanarul din deşert, devine un spaţiu transcendental, […], putându-se stabili că în creaţia Casei verzi se urmează un arhetip sau model exemplar: cel al creării Omului“.10 Acelaşi lucru îl putem afirma şi cu privire la Macondo, unde clima este ploioasă şi aerul înăbuşitor, pe deasupra satul fiind nevoit a se dezvolta departe de mare, într-o zonă în care poşta trecea abia o dată la câteva luni. Dar, la rândul său, este un spaţiu viu, „un cătun cu vreo douăzeci de case din lut şi trestie“ (GM, p. 9), unde locuitorii erau gospodari şi harnici, fiind „într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă“ (GM, p. 14). Dar după ce spaţiul a fost luat în stăpânire, instinctul uman de cucerire a unor teritorii noi s-a manifestat fără întârziere, iar fondatorii satului au plecat în căutarea unei ieşiri spre mare. Această încercare, în final neizbutită, este în fapt o continuare a călătoriei fantastice de dinaintea întemeierii, dar de această dată însoţită de hărţi şi de un obiectiv precis, cel de a găsi marea atât de necesară. Membrii expediţiei, dându-şi seama că nu mai există speranţă pentru căutarea lor, se întorc la casele lor, dar nu înainte de a mai crea un mit: cel al descoperirii unui galion spaniol din secolul al xv-lea, situat, în mod miraculos, într-o pădure şi care nu adăpostea nicio comoară la bord. Exploratorilor nu le rămâne decât să trăiască în continuare în paradisul terestru pe care l-au fondat cu puterile lor, făcând loc unui mănunchi de legende, în care totul se repetă, sub semnul inconfundabil al singurătăţii. Naratorul va fi cel care va prelua acest mănunchi şi îl va prelucra în ceea ce va fi definit de critici drept „o metaforă a Americii Latine“.   

          

Eroii fondatori

 

            Vargas Llosa afirmă, în cartea sa Historia de una novela11, că în Anselmo a recreat un personaj drag celor pasionaţi de romanele cavalereşti şi de aventurile din Vestul sălbatic, anume cel al străinului care soseşte într-un oraş străin şi îl cucereşte. Într-adevăr, soseşte peste noapte, de nicăieri şi în scurt timp îi farmecă pe toţi locuitorii oraşului Piura. Pare un autentic cavaler medieval, galant cu femeile şi respectat de bărbaţi şi pe deasupra mai deţine şi toate trăsăturile ce se cer unui astfel de războinic: „Era un tânăr atletic, cu umeri laţi, o barbă creaţă îi împodobea faţa, iar cămaşa fără nasturi lăsa să se vadă un piept plin de muşchi şi de păr“ (VL, p. 51). Însă el nu se limitează la această condiţie, nu se mulţumeşte cu puţinul pe care i-l oferă oraşul şi în curând va adopta o nouă postură, cea de întemeietor al unui nou spaţiu. Spaţiul ales de el suferă o mutaţie: iniţial, este doar o bucată de deşert, la marginea oraşului, pentru ca după terminarea Casei verzi să devină acel omphalos, centrul noii lumi create de erou, care a luptat cu natura şi a înfrânt-o. Trecând în acest nou stadiu, îmbracă haina unui Prometeu, adică pe cea a unui erou civilizator. Gilbert Durand creionează prototipul acestui mit:

    

                                 Răzvrătirea lui Prometeu e arhetipul mitic al libertăţii spiritului. Eroul solar încalcă bucuros ordinele, îşi calcă jurămintele, nu-şi poate stăvili cutezanţa, precum Hercule sau Samson-ul semit. S-ar putea spune că transcendenţa obligă la această nemulţumire primitivă, la această impulsivitate pe care le reflectă cutezanţa gestului sau temeritatea acţiunii.12

                        

 

La fel de mult se apropie de mitul prometeic şi José Arcadio, care, după ce ucide un om, fondează o lume nouă, cu forţe proprii. Mai mult decât atât, el joacă şi rolul unui monarh patern şi dominator, însă unul aflat mereu într-o luptă pentru supremaţie cu soţia lui, Úrsula. În final, va ieşi învingător matriarhatul, iar Prometeul fondator este înfrânt, pedepsit pentru încercarea sa de a descifra toată cunoaşterea lumii, pe care o ofereau manuscrisele lui Melchiade. La moartea lui José Arcadio Buendía, cineva va spune: „Am venit la înmormântarea regelui“ (GM, p. 134), astfel fiindu-i confirmat statutul, pînă atunci ştiut, însă nu exprimat în cuvinte. La fel îl recunoaşte şi natura care, cândva supusă de voinţa lui civilizatoare, îi aduce un tribut prin ploaia de flori galbene care au acoperit întregul sat, ele trebuind înlăturate cu lopeţile. Totuşi, unii cercetătorii13 susţin că nu facultăţile lui extraordinare, nu destinul său excepţional l-au transformat pe José Arcadio într-un erou mitic, ci „condiţia sa umană: singurătatea“. Dar noi tindem a crede că, din contră, condiţia umană este depăşită, iar ca dovadă stă însuşi procedeul de gigantizare a eroului, aşa cum apare el în roman, chiar şi la sfârşitul vieţii: „nu numai că era tot atât de greu ca mai înainte, dar în timpul şederii lui îndelungate sub castan dobândise încetul cu încetul puterea de a-şi spori greutatea după voia lui, încât şapte oameni nu izbutiră să-l ridice, ci au trebuit să-l ducă târâş până la pat“ (GM, p. 135). Aceste dimensiuni neobişnuite ale corpului său, precum şi forţa lui fizică, demonstrată de atâtea ori, ne duc cu gândul, şi pe bună dreptate, la „Cel Foarte Înalt“, aşa cum apare el la Eliade: „«Înaltul» este o dimensiune inaccesibilă omului ca atare; ea aparţine de drept forţelor şi fiinţelor supraumane“.14

            Însă cei doi eroi civilizatori, după cum anticipam mai devreme, au fost pedepsiţi cu nebunia şi exilul, deşi urmând destine foarte diferite. Don Anselmo, în răzvrătirea lui, reuşeşte să-şi atragă ura părintelui García, reprezentantul bisericii şi deţinătorul unei puteri recunoscute şi acceptate. Părintele, împreună cu femeile pioase din oraş, care se simţeau lezate de existenţa unui bordel care să le pervertească sufletul soţilor şi fiilor, au dat foc Casei verzi. Astfel, biserica şi deşertul îşi reintră în drepturi, iar Anselmo se exilează într-un cartier mărginaş şi foarte sărac, unde îşi petrece zilele în compania băuturii şi a harpei. El este un titan decăzut din drepturi, rămânând doar o umbră din ce a fost cândva.

            José Arcadio a ajuns în aceeaşi stare de izolare absolută, însă din alte motive, de natură ştiinţifică. Fire curioasă, doreşte să descopere piatra filosofală şi, în încercarea lui, reia, una după alta, invenţiile tehnice care ne-au revoluţionat lumea. Însă alienarea depăşeşte pragul de acceptare şi el îşi pierde uzul raţiunii. Atunci, familia sa l-a legat de un castan foarte bătrân, unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, vorbind exclusiv latineşte, limbă pe care a învăţat-o singur. La fel ca Anselmo, el sfidează puterea bisericii şi îl ridiculizează pe primul preot al satului, dar fără repercusiuni demne de luat în seamă.

            Amândoi au îmbătrânit la fel, fără glorie, într-o stare de părăsire şi mizerie, în timp ce lumea pe care au întemeiat-o îşi urma cursul. Astfel, Casa verde a renăscut din cenuşă, fiind reconstruită de fiica lui Anselmo, iar oraşul a continuat să se dezvolte. Dar, concomitent, casa a ieşit din sfera mitului, devenind un loc de distracţii frivole, ca oricare altul. Munca lui José Arcadio va fi continuată de urmaşul său din a şasea generaţie, care va reuşi până la urmă să iasă din lanţul vicios al singurătăţii, să iubească şi să descifreze manuscrisele criptate, moment în care întreg spaţiul mitic este şters de pe faţa pământului. Ambii eroi se sting în patul lor, bătrâni şi însinguraţi, dar mitul lor are un destin opus, dăinuind încă multă vreme după aceea.

 

Scurte concluzii

 

            „S-a vorbit atât de mult la Piura despre începuturile Casei verzi în forma ei primitivă, încât nimeni nu mai ştie exact cum era de fapt, nici amănuntele adevărate ale istoriei ei“ (VL, p. 90). În acelaşi timp, Macondo a dispărut fără urmă, din el rămânând doar mitul.

 

                                     Departe de a constitui un patrimoniu fix de povestiri, mitul este sortit, prin caracterul său împărtăşit şi prin transmiterea sa, unei metamorfoze permanente. Naratorii mitului, mai întâi, departe de a fi nişte sterili purtători de cuvânt, îi asigură o reînnoire permanentă. A povesti mituri înseamnă a introduce diferenţă şi, deci, a mitiza, adică a participa la reînnoirea, la recrearea mitului. Schimbarea principală provine, totuşi, dintr-un travaliu de rescriere a imaginarului. Multe straturi de imaginarii provin de fapt din tradiţii orale […].15  

Şi alţi cercetători ne confirmă provenienţa folclorică a miturilor ce se regăsesc în romanul Casa verde. De pildă, Fernández Ariza subliniază că întreaga relatare privind construirea Case verzi este presărată cu exagerări proprii fanteziei populare.16 În acelaşi timp, vedem cum „apar în mod constant aluzii la spaţiul textual biblic, ale cărui mituri sunt recreate. Prin urmare, putem afirma că dimensiunea mitică a acestei relatări se bazează pe o serie de mituri clasice care premerg romanului şi care, în acelaşi timp, integrează povestirea într-o realitate mitică din care face parte“.17 Acelaşi lucru îl putem afirma şi cu privire la Un veac de singurătate, care, prin proza sa hipnotică, ne rupe foarte des de planul real, pentru a ne ajuta să pătrundem în cel magic. Elementele supranaturale abundă în roman: personaje care sunt înconjurate permanent de fluturi galbeni, altele care mor ridicându-se la cer, oseminte care bântuie casa în căutarea odihnei, urme de cenuşă care nu pot fi şterse niciodată, priviri care pot citi viitorul, iar lista poate continua.

            Cele două cărţi de care ne-am ocupat sunt considerate romane totale. Aşa cum însuşi Llosa precizează, astfel de romane sunt sortite să îşi canibalizeze propriul narator, pentru a crea iluzia că nimeni nu există în afara lumii ficţionale. García Márquez confirmă această abordare:

                                    cele narate îl absorb, în paginile finale ale cărţii, pe propriul narator. […] Realitatea ficţională e totul: îşi află originea în ea însăşi, în acelaşi timp creează şi este creată, devine narator şi fapt narat, iar la fel cum viaţa sa este viaţa întreagă, tot aşa moartea sa este pieirea tuturor.18

Aceste lumi, pe care le-am urmărit de la întemeierea lor şi până la moartea eroilor prometeici care le-au dat sens şi formă, sunt o recreare contemporană a unor mituri clasice. Însă parfumul sud-american le oferă noi conotaţii, care la prima vedere poate nu sunt atât de izbitoare. Inventarea acestor lumi de către cei doi naratori reflectă o necesitate imperioasă a unei culturi de a-şi redefini relaţia cu paternitatea. Continentul latinoamerican este, la originea sa modernă, fructul unui viol, al unei agresiuni, simbolizate grăitor prin setea de distrugere care se regăseşte în anumite episoade ale romanelor. Drept urmare a acestei agresiuni originare, li s-a furat dreptul de a se bucura de o mitologie fondatoare de tip eroic, iar tocmai acest lucru vor să îl recupereze cei doi autori. Europenii asupritori se mai regăsesc şi în imaginea bisericii, care planează ca o umbră ce are rolul de a limita mereu libertatea individului. Una dintre consecinţe se regăseşte în mod neaşteptat în imaginea femeii. Majoritatea personajelor feminine sunt frigide, incapabile de iubire, suferind de o amărăciune ce îşi are rădăcinile într-un punct îndepărtat al istoriei, şi nu în istoria vieţii lor. În paralel, eroii prometeici, care vor să restabilească dreptatea în acea lume siluită şi să îşi regăsească centrul, respectiv sinele, au şi ei parte de un destin trist: din stadiul de eroi solari, răzvrătiţi, ajung în final nişte eroi lunari, resemnaţi, învinşi, deşi senini în nebunia lor. 

 

Note

            1. Ian Johnston, On Marquez’s One Hundred Years of Solitude, text preluat de pe pagina web http://records.viu.ca/~johnstoi/introser/marquez.htm. (consultată la data de 15 ianuarie 2010) (traducerea românească a textelor citate ne aparţine).

            2. Olivia Petrescu, Labirinturi posibile: Cultură şi semnificaţii hispanice, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008, p. 207-208.

            3. Carlos Fuentes, El afán totalizante de Mario Vargas Llosa, in La nueva novela hispanoamericana, Mexico: J. Moritz, 1976, p. 45, apud Fernández Ariza şi María Guadalupe, La casa verde: De la estructura mítica a la utopia, Anales de Literatura Hispanoamericana, vol. 8, 1979, p. 79.

4. Citatele pe care le vom include în acest studiu fac parte din următoarele ediţii româneşti: Mario Vargas Llosa, Casa verde, traducere de Mona Ţepeneag, Bucureşti: Humanitas, 2006, respectiv Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate, traducere de Mihnea Gheorghiu, Bucureşti: rao, 2002.

            5. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, traducere de Marcel Aderca, prefaţă şi postfaţă de Radu Toma, Bucu-reşti: Univers, 1977, p. 301.

            6. Ibidem, p. 304.

7. Corin Braga, De la arhetip la anarhetip, Iaşi: Polirom, 2006, p. 50.

8. Juan Villegas, La estructura mítica del héroe, Barcelona: Planeta, 1973, apud Ariza şi Guadalupe, p. 80.

            9. Petrescu, p. 209-210.

            10. Ariza şi Guadalupe, p. 83.

            11. Mario Vargas Llosa, Historia de una novela, Barcelona: Tusquets, 1971, p. 50, apud Sara Castro-Klarén, Understanding Mario Vargas Llosa, ediţia a 2-a, Columbia: University of South Carolina, 1992, cap. 3: The Green House: Formal Experimentation and Marginal Territories, p. 45.

            12. Durand, p. 197.

            13. Aici ne vom referi la textul lui Katalin Kulin, Cien años de soledad: Aspectos de su mundo mítico, Anales de Literatura Hispanoamericana, vol. 2-3, 1973-1974, p. 680.

            14. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, cu o Prefaţă de Georges Dumézil şi un Cuvânt-înainte al autorului, traducere de Mariana Noica, Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 56.

            15. Jean-Jacques Wunenburger, Imaginarul, traducere de Dorin Ciontescu-Samfireag, Cluj-Napoca: Dacia, 2009.

            16. Ariza şi Guadalupe, p. 80.

            17. Ibidem, p. 82.

            18. Gabriel García Márquez, Historia de un deicidio, Barcelona: Barral, 1971, p. 541-542, apud Inger Enkvist, Las técnicas narrativas de Vargas Llosa, Kungälv: Goterna, 1987, Acta Universitatis Gothoburgensis, p. 46.

 

 

 

  

Oana Presecan

Mitul fondator al unor lumi inventate

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)