Ruperea pisicii


Ştefan Borbély

             Violenta rupere a pisicii în două, adică despărţirea voluntară de un iubit care a blocat-o fizic şi mental mai multă vreme, explică, formal şi atitudinal, punctul de pornire al prozei memorialistice din FEM (Ed. Cartea Românească, 2011), cu care Magda Cârneci revine în literatura română, după un deceniu deosebit de fructuos petrecut la Paris, în funcţia de director al Institutului Cultural Român de pe malurile Senei. Precizarea din prima parte a paragrafului nu reprezintă câtuşi de puţin o indiscreţie, fiindcă volumul e conceput dual, mici capitole de adresare directă către iubitul care pleacă alternând cu mari viziuni ale regăsirii de sine, cartea reprezentând, pe de o parte, un exerciţiu iniţiatic de redobândire a unei identităţi vremelnic alterate şi, pe de alta, un tulburător ritual de purificare personală, analog aceluia pe care o femeie îl resimte acut la sfârşitul fiecărei zile, când odată cu duşul care i se prelinge pe corp ea lasă să plece înspre neant şi toate mizeriile care au atins-o în ziua respectivă, de la aluziile insidioase care i s-au făcut de către cunoştinţe şi prietene la privirile bărbăteşti lascive care au ţinut-o, nedemn, captivă în carapacea percepţiilor comune, potrivit cărora – multe filme acreditează aceeaşi idee – femeia nu e, în principal, decât o prelungire a voinţei erotice a bărbatului – sau intensitatea spre care acesta aspiră şi pe care nu este în stare să o atingă.
             În consecinţă, înainte de a fi însingurare spirituală sau orice altceva, FEM transpune în text – într-unul foarte bine scris, nuanţat până la extrem şi foarte bine controlat ca efervescenţă simbolică, senzorială şi vizionară – un gest de emancipare personală şi de orgoliu, apoteoza eului feminin de la paginile 129-130 nefiind decât nivelul de vârf până la care exorcizarea dorită de Magda Cârneci poate să ajungă. Pe de altă parte, aşa cum se poate deja bănui, anamneza esenţializantă din carte se bazează şi pe forma violentă a acestui orgoliu, adică pe sacrificiu: unul al iubitului nedemn într-o primă instanţă, surprins obsesiv în ipostazele scabroase ale unei masculinităţi pătrăţoase, inepte, socializante până la extrem şi suficiente sieşi, şi, în a doua, a masculinităţii ca atare, generice, fiinţiale, cartea oferind, în contrapartidă, imaginea profundă a unui panerotism feminin generalizat, cu inerente deschideri arhetipale care trimit – aşa cum corect remarcă Simona Sora în prefaţa volumului – înspre forţa de germinaţie a unei „anamneze jungiene“ recuperative. De altfel, atingerea punctului în care arhetipul prinde viaţă, ajunge la incandescenţă senzorială şi vizionară, a stat dintru început la baza redactării cărţii, autoarea precizându-şi impulsul în textul de pe copertă, care însoţeşte volumul:

                                    Pentru mine, FEM este o carte iniţiatică, ce mă reprezintă cel mai complet şi mai profund. [...] FEM reprezintă manifestarea arhetipului feminin în prima parte a vieţii, arhetip care poate da acces la surprinzătoare posibilităţi de simţire şi de înţelegere. Odată cunoscute şi câştigate, aceste posibilităţi ale fiinţei se pot manifesta şi pe alte planuri şi în perioadele ulterioare ale vieţii.

Fiind vorba de un „ceremonial de despărţire“, o sumară incursiune în sintaxa empirică a fenomenului ar fi, poate, de dorit. Cum se desparte o femeie de un bărbat? Cele mai multe o fac printr-o exasperantă rutinizare mic-burgheză: introduc iubirea în calendar, printre celelalte lucruri mărunte ale vieţii, o banalizează harnic şi funcţional, aplatizând-o meticulos prin convenţionalizare socială terestră, cenuşie. O reacţie de un alt tip, descrisă în Micile sirene, romanul din acest an al lui Dan Rebreanu, poate fi sintetizată ca un fenomen de suprafeminizare estetizantă. Două „sirene“ superbe din roman, aflate în faza decantării unor decepţii erotice consumate nu demult, recurg ca „exorcizare“ la arma rafinată a estetizării, care le transformă în „zeiţe“ inaccesibile percepţiei comune: se îmbracă divin şi cu un gust nebun, decadent, când ies pe stradă, stârnind atât admiraţia bărbaţilor pofticioşi, cât şi pe aceea a femeilor firesc invidioase, se înmiresmează cu parfumuri rare şi etalează o gastronomie de un rafinament aproape ezoteric, totul din dorinţa de a înlocui rutina cu elitismul. A treia cale este cea captată în FEM: te desparţi recuperându-te pe tine ca viziune, printr-o imersiune avizată în subconştient. Găseşti aici simboluri şi imagini care nu-ţi aparţin decât ţie şi care nu se pot împărtăşi; descoperi, în adâncul tău, „magia coerentă a lumii“, pe care Magda Cârneci o invocă justificativ, adică, altfel spus, ajungi la intensitatea descoperirii unui sine pe care ingerinţele sociale sau dăruirea către un altul nu îl pot altera, rămânând latent şi inconfundabil, expresie a unei autenticităţi pe care numai autoscopia o poate dezvălui.
             Într-un mod cu totul deliberat, această redescoperire este, pentru cea care o practică în FEM, „misterică“. Magda Cârneci vorbeşte de „trupul ca mister“, de inserţiile în „misteriile primitive“ ale visceralităţii şi sexualităţii, cultivă „viziuni“, descoperă, înfiorată, „aura“ apoteotică a propriei sale fiinţe, energiile sale latente şi stările prin care ele se exprimă. Două atitudini esenţiale domină căutarea de sine pe care o reflectă cartea: însolitarea vizionară şi, ca o contrapondere cosmică a ei, voinţa de expansiune echivalentă cu feminizarea universalizantă. Prima se exprimă printr-o regresie edenică, paradiziacă, când florală, când vegetală: „Trăiesc plenar imaginea fremătătoare a unei planete pline de vegetaţie, vegetaţie fabuloasă, luxuriantă, de un verde suculent şi profund, dar lipsită de alte fiinţe în afară de noi“. A doua, prin dilatarea fiinţei feminine până la marginile cosmosului, printr-o „tiamatizare“ exuberantă, i-am putea spune, prin intermediul căreia feminitatea funcţionează nu numai ca un prototip germinativ al veşniciei, ci şi ca un substitut utopic al „rupturii“ pe care o reprezintă separarea femeii de bărbat:

                                  De câtăva vreme mă urmăreşte imaginea unei femei mari, enorme. O văd, pe trezie, ca o fantomă alburie, lăbărţată, undeva în fundul ochilor, ca un decor vag al altor imagini din mulţimea care mi se perindă continuu pe monitorul lăuntric al minţii. Mă surprind reperând femeile zdravene, grase, din parcuri, din magazine sau de pe stradă. Le privesc cu o insistenţă bolnăvicioasă, prea puţin reticentă. Nu ştiu ce mă atrage şi mă irită la ele.

             Cititorii îşi amintesc, probabil, de obsesia esenţială din poeziile Magdei Cârneci, care este aceea a raportului dintre materie şi hipermaterie sau haos şi haosmos: adică, a procesului, inclusiv de „vizionizare“, de germinaţie eflorescentă, prin care materia devine hipermaterie, funcţionând ca epifanie escatologică a tot ceea ce există. Împingerea „materiei“ feminine înspre tanatic reprezinta una dintre obsesiile profunde din FEM: într-un mod îndeajuns de semnificativ în economia arsenalului de traume esenţiale, freudiene, pe care le recuperează volumul, obsesia morţii şi a materializării ei, prin cadavru – prilejuită de cutremurul din martie 1977 –, o precedă pe aceea a sexualităţii, ceea ce duce la o consecinţă subiacentă, pe care introspecţia din volum nu încetează s-o sugereze: dincolo de exuberanţa senzorială pe care o generează, sexualitatea poate fi trăită şi ca moarte, indiciul cel mai palpabil al acestei impresii fiind copilul care îţi supravieţuieşte, simbol pe care, de asemenea, partea a doua a volumului îl propune sistematic.
             Dacă ţinem cont de promisiunea, făcută de Magda Cârneci, de a continua FEM cu alte introspecţii de aceeaşi factură, devine limpede că volumele sale de analiză abisală, „şeherazadică“ vor constitui, cu timpul, „chei“ esenţiale pentru înţelegerea şi sistematizarea multor volume de poezie de până acum, cu precădere Haosmos şi Hipermateria. Dintre traumele psihobiografice esenţiale pe care le găsim în FEM, „gorgonizarea“ mamei este cea mai pregnantă, contrapusă fiind unui tată mai degrabă ocultat decât prezent, deşi nu trebuie să uităm că tatăl este scriitor, introduce în economia psihică a fiicei o artisticitate pe care ea o va exprima ulterior, o identitate publică pe care ea şi-o va asuma etc. (ele lipsesc din FEM...). „Gorgonizarea“ mamei („O, mamă, gorgonă mortală, meduză enormă, durere dulce-amară, din cerul meu infantil mă priveşti fix, mă obsedezi, mă păzeşti...“) e explicabilă prin psihotrauma esenţială pe care ne-o transmite cartea: privilegiind-o pe sora protagonistei – şi pe una dintre prietenele acesteia – pe motiv că sunt „frumoase“ („grăsuţe“ şi „rotofeie“), în timp ce ea era „slăbuţă şi prăpădită“, mama declanşează impulsul punitiv al victimei (viitoarea scriitoare încearcă să-şi înece sora!), însingurarea ei de mai târziu, prin artă, şi tendinţa constantă de a compensia „energia neagră“ a mamei cu viziunea revărsării infinite a materiei feminine, a feminităţii (evident: eufemizare) configurând o biografie psihică ieşită din comun, pregnant atipică, măcar dacă ţinem cont de faptul că „hipermateria“ Magdei Cârneci e pregnant antimaternă, germinaţia ei infinită neţinând cont – ca multe alte imagini similare din FEM – de intruziunea hierogamică a masculinităţii.
             Ceea ce întreprinde Magda Cârneci în FEM este nu numai profund, ci şi sincer: de o sinceritate câteodată crudă, năucitoare, altădată constructivă, generatoare, de care numai marile scriitoare sunt în stare.

Ştefan Borbély

Ruperea pisicii (Magda Cârneci, FEM. Ed. Cartea Românească, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)