Un roman al adolescenţei

 

Irina Petraş

  

            Mirela Stănciulescu (n. 1957) a fost pentru mine, mai întâi, traducătoarea din Saramago. Pluta de piatră, 1989, şi, de curând, Călătorie prin Portugalia (un splendid ghid de locuire cu stil şi cu savuroasă dezinvoltură) o recomandă ca transpunătoare în româneşte cu abilităţi apropiate de cele, impecabile, ale Mioarei Caragea, aşa încât fraza barocă şi jocurile ambiguităţii să nu fie trădate. Ca prozatoare, debutează în 2007, cu romanul Copilul de foc, urmat imediat de voluminosul Cine eşti tu? Cărţi bine scrise şi susţinute/comentate cu entuziasm de Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu, Micaela Ghiţescu ori Tudorel Urian, ele n-o impun pe autoare pe lista scurtă a prozei contemporane. Probabil n-o va face nici Emoţia (Bucureşti: Humanitas, 2011, 272 de pagini), chiar dacă Alex Ştefănescu pariază din nou, cu o exasperare pe care o cunosc (mi s-a întâmplat şi mie să încerc să atrag atenţia asupra unor foarte buni prozatori, cu un scris peste media în vogă, şi să nu reuşesc să-i scot din cvasianonimat; şi nu cred că doar „blazarea criticii“ e de vină, dar asta e altă discuţie): „Romanul este admirabil scris (cum nu prea se mai scrie azi). […] În ceea ce mă priveşte, cred că această carte poate declanşa în literatura română o mişcare mai generală de redescoperire a sensibilităţii. Titlul ei, Emoţia, are pentru mine valoarea unui program estetic“.

            Neîndoielnic, exerciţiul traducerilor din Saramago i-a folosit prozatoarei („la Saramago m-au atras ruperile de ritm, dozarea farmaceutică de ironie, detaşare şi emoţionalitate“, mărturiseşte Mirela Stănciulescu într-un interviu). I-au devenit, desigur, familiare câteva dintre „descoperirile“ prozatorului lusitan: „odată plăsmuite, istoriile ajung să fie mai adevărate decât întâmplările adevărate pe care le povestesc“; „ochii creează diversitatea lumii şi făuresc minunile“; nici veşnicia nu e veşnică, dacă ar fi posibil ultimul cuvânt lumea ar fi pierdută în „negurime“; nu există doar un început pentru lucruri şi pentru oameni, înaintea fiecărui început identificat mai există unul, „ceea ce n-are explicaţie, mai are niţel de aşteptat“. Viaţa este o lectură activă şi valorizantă şi numai de oameni depinde dacă vor trăi astăzi continuând apatic ziua de ieri sau vor şti să înceapă „de la rădăcină“. Aceste decupări din cărţile lui Saramago pot fi citite şi ca rezumat al temelor celui de-al treilea roman al Mirelei Stănciulescu. 

           „O carte cu totul specială“ pentru autoare, Emoţia „vorbeşte despre rolul emoţiei în păstrarea omenescului din fiinţele (tot mai puţin) umane“. Vastul proiect este aproximat în pagină printr-o aglomerare de semne contrare, simboluri şi mici parabole, tot atâtea partituri orchestrate sobru pentru a le ţine departe de răbufniri siropos-romantice ori melodramatic-sentimentale. Acest veritabil „poem despre adolescenţă“ este ritmat matematic, ca într-o demonstraţie cu public, ca într-un studiu de caz cu ambiţii generice. Personajul central este, în fond, o adolescentă tipică: trăieşte cu capul în nori, nori pentru care întreţine un soi de mică obsesie „filosofică“, visează cu ochii deschişi ori de-adevăratelea, vibrează la semnalele lumii din afară, dar mai ales, cu asupra de măsură, la cele dinăuntrul său. Este centrul lumii şi îi judecă acesteia fără cruţare, în sentinţe seci şi vag nuanţate, marginile. Dar, pentru reuşita temei romaneşti centrale – aceea a posibilităţii de a reîncepe „de la rădăcină“ când lucrurile se abat de la drumul visat –, ea trebuia să fie neapărat şi atipică. Prozatoarea atenuează eventualul exces de romantism pur adolescentin înzestrând-o pe Clara Martin şi cu doza de Rău necesară ca relansator existenţial. Este o tocilară ochelaristă, cam urâţică şi cu totul nepopulară. Are, aşadar, de contracarat absenţa biletului de liberă trecere al tinereţii exuberante şi sigure pe sine.

            Jurnalul, şi el tipic vârstei ca recurs autoreflexiv, se umple de enunţuri suspendate şi naive despre „preţioasa, clara mea minte, în care îmi zumzăie neîntrerupt gândurile“, despre superbia, oarecum axiomatică, de a fi altfel şi mai presus:

 

                                     Mă întreb de ce nu pot fi simplă, ca oamenii obişnuiţi. Sau chiar simplă precum seminţozaurii care reazemă gardurile străzilor, devorând fără încetare seminţe şi scuipând nepăsători cojile pe jos. De ce gândesc mereu? Simt umbrele a nenumărate cuvinte şi idei, le resimt greutatea, şi totuşi nu mă pot explica mie însămi, nu-mi pot explica această entitate cu contur precis al cărei nume este Clara şi care sunt eu.

]

Mostre ale des invocatei inteligenţe peste medie sunt extrem de puţine în carte şi pe bună dreptate: Clara rămâne astfel exponentă a complexului de atitudini numit adolescenţă. Mai mult, că lucrurile se întâmplă în 1975 nu are aproape nicio însemnătate. Cele câteva detalii de costumaţie şi scenografie sunt simplă recuzită, fără vreun rol în înaintarea epică. Adolescenţii din carte sunt exemplare regăsibile în orice epocă. Pentru dramatism şi în folosul celei de a doua teme, a frumuseţilor complementare, autoarea îşi dotează eroii cu un semn, o marcă, fie că e vorba de un handicap ori de un încărcat roman familial. Chiar şi mediocritatea fără frunte slujeşte ca reper. Clara Martin îşi urmează, o vreme, dorinţa cea mai mare, aceea de a deveni scriitoare, neapărat una foarte bună. Mizând pe inteligenţa ei mereu declarativă, nu se poate mulţumi cu proiecte mediocre. Vorbeşte, „poetic“, despre menire, despre desprinderea de turmă, de cenuşiu. Evaluează, cu mici puseuri bovarice, variante de viitor: scriitoare celebră, femeie singură şi acrită, gospodină anostă cu o droaie de copii. Nu le vede, desigur, posibila întrepătrundere. În concurenţă inegală cu picanta Anda la farmecele lui Edi, imaginează lumea perfectă în care frumuseţile, cea interioară şi cea exterioară, ar migra una spre cealaltă, complotând paşnic pentru delimitarea adevăratei personalităţi. 

           Cea de-a treia temă, cea mai consistentă, ar fi a relaţiei dintre ficţiune şi realitate. Firesc, până la un punct, pentru adolescent cele două coexistă, delimitarea lor nu e prima urgenţă. Ficţiunea/visul pot deveni realitate, o pot modela, ce se scrie prospectează şi provoacă ceea ce se întâmplă, ca în celebra proză a lui Groşan, să zicem. E pus la cale şi parcursul invers, Carla şi Edi ar trebui să se întâlnească la mare (metaforă, poate prea insistentă şi prea încăpătoare în alb, a nemărginirii, libertăţii, morţii, în cele din urmă) şi să se lase trăiţi de clipă pentru a avea materialul necesar romanului de formare, de creştere.

            Edo, eroul de vis (care respectă reţeta tradiţională a zburătorului: „înalt şi subţire, avea plete negre, ochi cenuşii şi era înveşmântat într-un palton lung până la pământ. Mi-a aruncat o singură privire, chemătoare şi gravă, mi-a atins obrazul cu o mână udă, mirosind a mare, şi eu l-am urmat, hipnotizată“), este dublat de Edi, „prinţul“ real. O vreme receptat ca avatar al celui visat, Edi se dovedeşte curând simplu, limitat, superficial, infatuat şi previzibil. Bobo, Robert, fratele handicapat al lui Edi, are acces la privirea inteligentă, care vede dincolo de aparenţe, desenele lui fiind sondări de semn egal cu cele ale Clarei. Cei doi fraţi sunt şi ipostazieri ale celor două frumuseţi, dinăuntru şi din afară. Un accident îi va da lui Edi şansa de a se conecta la doza sa de frumuseţe interioară, tot aşa cum Robert dobândeşte prin arta sa un dram de frumuseţe exterioară. Lumea „mică, meschină şi mărginită“ poate fi ameliorată prin ficţiunea fără margini: „Realitatea e prea mică pentru mintea omenească“. Amestecul de realitate şi ficţiune prin liantul emoţiei – aceasta ar fi soluţia sugerată repetat de roman. Fidele visului de tinereţe, câteva personaje feminine de generaţii felurite şi cu instrumentar existenţial setat după calibrul fiecăruia fac gestul desprinderii nete de un drum înfundat şi tentează o „luare de la capăt“ – iluzorie, căci pretinde amuţirea unor contexte şi condiţionări deja încorporate. Majoratul e totuna cu violenta cădere în zoaiele mediocrităţii. Ieşit din visul ocrotit de la distanţă de familie (fie ea şi dezbinată), adolescentul e copleşit dintr-odată de meschinării, obtuzităţi, urâţenie. Trezirea face cât o înfrângere. Apatic, abulic, Clara Martin se transformă în Doamna Ionescu. Aceasta nu e niciuna dintre cele trei variante de destin: nu scrie, nu e singură, nu e gospodină cu copii. E o păpuşă, cu un trecut suspendat, respectând regulile unui Domn Ionescu dispus s-o întreţină ca pe un trofeu. Când, după 20 de ani, eroina alege să refacă drumul, romanul se încheie. Nu vom afla ce înseamnă că, înotând în larg, se va desprinde de „tot ce e mic, şi mărginit, şi vremelnic…“

 

Irina Petraş

Un roman al adolescenţei (Mirela Stănciulescu, Emoţia. Bucureşti: Humanitas, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)