„Cum se poate trăi printre morţi“

  

Anca Sântimbrean

  

 

După 1990, „când peste cei sacrificaţi pentru a se putea schimba vechea gardă cu cea nouă se aşternea tăcerea“, poeta Ileana Mălăncioiu scrie un nou poem legat de moartea psihică, de letargia neocomunistă de data acesta – o poezie ca un orfan al liniştii, cuvintele nemaiputând egala niciodată experienţa din spatele lor: „E o linişte care nu prevesteşte nimic bun,/ Noroc că a ieşit cineva cu carnea sa putredă/ Din groapa săpată anume sub prun// Ca să nu uităm locul“ (Din cerul verde-albastru, în vol. Poezii).

Asistăm după revoluţie la o re-facere a lumii, iar poeta este atentă ca întotdeauna la ingredientele reconstrucţiei, în care Creatorul se confundă cu groparul, „facerea gropii e ca facerea lumii“; spiritul de Casandră detectează infama construcţie („Degeaba încearcă lumea să mă abată/ De pe drumul meu, tu ai ridicat/ Groapa ta neagră pînă la mine“ – Din nou sufletele noastre, în vol. antologic Linia vieţii – Inedite), devoalează complotul postdecembrist, ai cărui actanţi sunt mai ocupaţi cu mascarea adevărului revoluţiei decât cu „re-facerea lumii“: „Noroc că groparul nu e atît de liber// Ca Domnul şi nu se poate opri din Facerea lui/ Să se mai uite şi ce-a ieşit, noroc că eu/ Nu sînt atît de ocupată ca el ca să nu-mi mai dau seama/ Cum se adînceşte groapa asta văzînd cu ochii“ (Re-Facerea lumii, în vol. antologic Linia vieţii– Inedite).

Sufletul se vinde, fiind în prealabil cântărit pe „talgere“. Un Cicikov autohton, care cumpără sufletele vii dar compromise, cumpără memoria tuturor în schimbul unor vorbe-n vânt, şterge amintirea celor morţi şi oferă iluzia unui nou început: „Vînzare bună, spun, fără să vreau, şi începe vînzarea/ Memoriei lor./ Între comerţul cu sclavi şi comerţul/ Cu morţii familiei nu mai există nicio deosebire,/ O, dragul nostru Cicikov, cîte suflete moarte/ Cumpără încă sufletul tău din gubernia asta/ Proaspăt eliberată“ (Din nou sufletele noastre, în vol. antologic Linia vieţii– Inedite).

Deşi s-a spus că e creatoarea primei mitologii a morţii, Ileana Mălăncioiu iubeşte viaţa mai mult decât orice, pentru că „viaţa e bunul cel mai de preţ pe care ni l-a dat Dumnezeu şi pierderea ei nu poate să fie un prilej de veselie“: „M-am bucurat de viaţă aşa cum se bucură/ Marinarul de ţărmul la care şi-a ancorat nava/ După o îndelungă călătorie pe ocean.// […] M-am supus şi am învins, părinte, învaţă-mă/ Cum se poate trăi printre morţii familiei,/ Învaţă-mă cum se poate trăi printre morţi“ (Spovedanie, în vol. antologic Linia vieţii – Inedite). La prima vedere, debutul acestui poem seamănă cu un epitaf, cu o încercare de a coagula întreaga esenţă a vieţii într-o singură frază, pentru ca în final să o percepem ca pe o prefaţă a luptei cu „morţii vii“, a încercării de a supravieţui lumii periclitate.

Dacă în poemele anterioare viaţa se prelungea în moarte, în poemele mai recente, cele de după 1982, moartea este cea care invadează viaţa, făcând din faptul de a trăi o iluzie, un lucru straniu: „Poţi să baţi pasul pe loc/ Asemenea unui mort/ Care de mii de veacuri/ Străbate veşnicia“. Reversibilitatea dintre viaţă şi moarte capătă un sens contrar, căci semnele morţii sunt cele care pătrund acum în peisajul familiar, în existenţa de zi cu zi. Astfel, o crimă se întâmplă pe strada principală, lumea se isterizează, „se răsuceşte în somn şi tresare“, stafiile, în schimb, trec liniştite pe scări. Hiperbola epopeică transformă spaima într-un adevărat cataclism; aceasta „se întinde ca o iarbă rea, ca un foc într-o pădure, ca apa pe tot pămîntul“. Poemele mai vechi trăiau într-o atmosferă miraculoasă, acestea mai noi exprimă o criză a sensului şi a percepţiei lumii. Sunt, cu alte cuvinte, mai apropiate de fantastic, pentru că în ele se produce cel mai adesea o ruptură, o intruziune brutală, o modificare scandaloasă în ordinea obişnuinţelor şi în raţiunea generoasă a existenţei. Într-o lume tot mai tristă şi mai grăbită, „timpul melancoliei“, după cum constată poeta, s-a perimat. Sufletul a devenit nepăsător şi inert, înstrăinat de propria vorbire: „De suflet nici nu vreau să mai vorbesc“. Rostul poeziei este pus sub semnul întrebării, căci sursele acesteia, de spirit, de viaţă şi de sensibilitate, par să fi secat: „Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez,/ Nu mai tremur, nu mai plîng, nu mai sînt,/ Într-o aşteptare apăsătoare m-am îngropat/ În mine însămi ca într-un mormînt“ (Într-o aşteptare apăsătoare, în vol. antologic Linia vieţiiPoezii). Ceea ce era familiar, obişnuit, în ordinea firii se transformă în opusul său, într-o stare de o frapantă stranietate. Ameninţarea la adresa poeziei („Încerc să scriu ceva, dar nu se poate“) face ca aceasta să iasă în arenă şi mai convingătoare. De-a lungul acestui exil în realitatea istorică a anilor optzeci, poeta e atât de tulburată de inconsistenţa şi degradarea existenţei de toate zilele, de complicitatea întru desfigurare a fiinţelor şi de natura putrefactă a relaţiilor într-o lume ea însăşi putredă, încât nu-şi poate reprima impresia că frica de moarte e mai mică decât frica de viaţă: „Să nu-ţi mai fie frică de moarte/ Mai mult decît viaţa pe care-o duci“.

Tipul de legătură cu lumea poate fi nobil sau trivial, dar chiar legătura cu cel mai josnic tip de model este preferabilă singurătăţii. „Singură în noapte, linişte deplină,/ Luna doarme-n ceruri, apa în izvoare,/ Gîndul meu în craniul aruncat în lume/ Şi călcat aiurea în picioare.// Nu mai ştiu de nimeni, doar un vis străin/ Bîntuie prin noaptea lungă şi pustie,/ Căutînd un suflet în care să intre/ Să se încălzească şi să-nvie.// Îi aprind lumina pe care am stins-o/ Să găsească singur uşile deschise/ Ca să nu se piardă şi să-i dea o noimă/ Sufletului nostru părăsit de vise“ (Singură în noapte, în vol. Poezii). Primul gând al omului, fie el lepros sau prizonier, păcătos sau un invalid, este să aibă un tovarăş în această soartă a sa, ce se răzvrăteşte cu fiecare ocazie, iar noi asistăm, în aproape toate poeziile Ilenei Mălăncioiu, la o apologie a răzvrătirii, o poezie în care vorbeşte raţiunea, ca „triumf al luminilor care izgonesc întunericul“: „Soare, cînd nu credeam că o să mai fie,/ O zi senină, un suflet senin“. Poeta a căpătat parcă misiunea de a ne reaminti cu încăpăţânare eroarea, de a ne întoarce către acest spaţiu unde tot ce ne propunem, tot ce am dobândit, tot ce suntem, tot ce se deschide sub pământ şi în cer se întoarce la nesemnificativ, ca şi cum de aici ar ţâşni izvorul oricărei autenticităţi.

 

 

 

 

 

 

Anca Sântimbrean

„Cum se poate trăi printre morţi“

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)