Camerele ca o carte  

Dan Cristea

 

Spiritualitatea cea mai pură, scrie Jean-Pierre Richard, îşi dă proba şi îşi fixează calitatea în lumea sensibilă. Adică, în lumea materiilor şi a substanţelor, a formelor şi mişcărilor, a lucrurilor şi obiectelor pe care le preferă ori le favorizează imaginaţia unui poet, contextualizată în însăşi textura verbală a operei sale. Spiritul, altfel spus, se întipăreşte şi se descrie în obiectele pe care le posedă. Este o cale de acces (una bazată pe o sintaxă a imaginaţiei) la poezia lui M. Ivănescu pentru care am optat şi aş opta şi în continuare fără discuţie, mai cu seamă în condiţiile în care interpretarea critică a acesteia a privilegiat mai degrabă discuţia în termenii livrescului, şi nu pe aceea în termeni de existenţă. Printre obiectele-limită sau obiectele-fetiş care compun un soi de muzeu al imaginaţiei în opera poetică a lui M. Ivănescu şi asupra căruia mi-aş permite să atrag atenţia în acest mic eseu se află camera, sinecdocă deopotrivă a casei.

Statutul camerei, al interiorului domiciliar e complex şi contradictoriu în acelaşi timp, căci obiectul acoperă multe funcţii, fiind spaţiul în care se jocă scenele esenţiale ale comedei umane, de la naştere la moarte, de la dragoste la boală, de la somn şi vis la recluziune ori socializare. Camera e precum un teatru pe a cărui scenă  evoluează corpul şi sufletul, loc de refugiu şi de izolare al eului, unde se petrece experienţa cotidiană a intimităţii, dar şi unul de recunoaştere socială şi de inserţie în lume.

Pentru M. Ivănescu, camera e aidoma unei cărţi în care poetul a trăit, iar cartea, la rândul ei, constituie una dintre supremele dorinţe ale spiritului său. O spune poemul şi încă o dată, din volumul versuri (1968): „e poate ultima dată că mai intru în casa aceasta – e poate/ ultima oară că mai privesc/ lumina pe care atât de bine o ştiu cum se face în odăi –/ mată, bolnăvicioasă, în dimineţile de iarnă cu ploaie,/ şi apoi, spre miezul mort al iernii, când e zăpadă, ca un argint vechi – peste care n-aş vrea/ însă să-ţi treci mâna, căci ţi s-ar sfărâma/ între degete – atât e de vechi – şi ar rămâne/ tot un praf bolnav. e poate acum/ timpul să-mi iau adio de la camerele acestea/ – singura carte în care am trăit eu (şi n-am să pot/ să scriu niciodată eu însumi o carte)“. Ordinea camerelor reprezintă o lume („pe vremea aceea“) şi, deopotrivă, dispariţia acesteia, rămasă să trăiască, acum, doar în amintire: „hallul întunecos, cu mobile grele înghesuite/ şi oglinda adâncă, peste bufetul din fund, pândindu-mă/ cine ştie de când“; „camera mea era în întuneric, aproape/ – draperiile trase – patul cu rafturi şi ladă“ (pisica se leagă de casă); camera mamei („camera ei, în dormitor, cum îi spuneam în copilărie“ – poemul dimineaţă cu ploaie); „sufrageria mare“, unde, lungit pe covor, copilul citeşte cartea „arcaşul verde“ (poveste scurtă). Rămânând puţin la acest din urmă poem, să notăm faptul că întâlnim aici spaţiul camerei evocat ca loc al provizoratului domiciliar şi al bolii (camera de hotel, de la mare, unde copilul suferă o criză de febră), dar şi ca loc („restaurantul de jos“) pe care poetul-adult îl transformă într-o scenă a actului creator („acuma, eu sunt aici, stau la masă şi scriu“).

La fel, putem trece în revistă şi alte apariţii ale motivului camerei, atât de intim şi atât de organic întreţesut în poezia de interiorităţi, de amintiri şi de asedii paseiste a autorului. Astfel, camerele aproape ireale din poemul convalescenţa, interioarele burgheze din casa de lemn, înzăpezită (winter tale), unde „timpul se „sfarmă“ şi „frica înserării coboară“, scenă a morţii, în care cineva întoarce primul „cadavrul cu faţa în sus“, ori camera foarte înaltă, „de umbre“, „cu lemnele moarte ale mobilelor“, unde „nu mai există adevăruri asemenea fiinţelor“, evocată într-un alt poem inspirat de memoria morţii fratelui Emil (lupta dintre îngeri şi nori sau despre trăsnet). Amintirea transformă acest ultim spaţiu într-o „cameră a minţii“.

În alte poeme, mai ales în cele din volumul alte versuri (1972), camera semnifică la M. Ivănescu nu numai izolarea şi solitudinea, dar şi respingerea lumii din afară. Aducând completarea că afară povesteşte adeseori ceea ce se întâmplă în interior. Este evocată astfel camera ca spaţiu închis al plimbării, al peregrinării singuratice, de la perete la perete; al lâncezirii în fotoliu sau al statului în picioare, cu spatele la fereastră, într-un timp situat în afară de timp: „şi nu este/ aici nici o legătură între iarna de-afară şi tine,/ care stai în picioare, cu spatele spre fereastră, şi vrei/ să crezi că palele alburii peste perete înseamnă ceva./ mai încolo, te aşezi – singur, tot cu spatele către geam, –/ în fotoliu. şi te uiţi cu ochii cârpiţi înspre sobă./ şi atât“.

Fireşte că această mică divagaţie despre motivul camerei la M. Ivănescu este, de fapt, o pledoarie. De aici însă, parafrazând o spusă a poetului, putem merge şi mai departe, spre imaginarul ivănescian.

 

 

 

Dan Cristea

Camerele ca o carte

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)