Ieşirea din literatură, întoarcerea la scris

 

Mihaela Ursa

  

Ultimul volum al Jurnalului lui Mircea Cărtărescu, scris între 2004 şi 2010 (Bucureşti: Humanitas, 2011), este la fel de puţin Zen pe cât de puţin reprezintă un ghid al personalităţii sociale a autorului. La limită, principala tehnică de punere în pagină este, în scrisul diaristic al lui Cărtărescu, tocmai întoarcerea pe dos a termenilor: Zen ca „viaţa de toate zilele“, fericirea ca infertilitate creatoare, narcisismul ca autodestrucţie, jurnalul ca ficţiune, literatura ca viaţă. Autenticitatea se naşte dintr-o întoarcere pe dos a adevărurilor, iar construcţia de sine rezultă la capătul destrămării unui eu care se simte „părăsit de orice încredere în sine şi de orice strop de inspiraţie“. Ce înţeles poate avea un jurnal publicat antum, încă unul scris şi cu gândul la publicarea lui (v. adresările către diferiţi cititori, care nu mai sunt pură convenţie dialogistă), în deplină luciditate faţă de distorsiunile care îl aşteaptă în receptare (şi pe care autorul le anticipează drept „cloaca în care îşi aruncă un autor, azi, cărţile“), cu curaj de sinucigaş? Cum s-ar modifica lectura pe care i-o aplicăm dacă ar fi vorba despre un jurnal ascuns, secret, publicat postum? „Nu pot scrie cu adevărat dacă nu cred (cu adevărat) că bila din vârful pixului e de cristal şi că pasta e de sânge, limfă, spermă, izvorâte din însuşi trupul meu“ – iată o declaraţie recurentă în proza cărtăresciană şi, în acelaşi timp, unul dintre pasajele care pot constitui porţi de intrare în Zen. Jurnal de creaţie sau, mai degrabă, de căutare a „scrisului perpendicular pe foaie“, Zen este, înainte de toate, creaţie în sine.

Un roman al creatorului se articulează în carte, în pofida jurnalului şi în pofida refuzului declarat al scriitorului de a mai crede în roman: cu cât jurnalul vorbeşte mai mult despre ieşirea din literatură „ca dintr-o puşcărie“, cu atât mai convingătoare musteşte creaţia în romanul autopoetic. Ca întindere biografică, Zen acoperă spaţiul Aripii drepte, de la scrierea primelor pagini până la izbucnirea în lacrimi care însoţeşte, ca într-o naştere organică, apariţia nou-născutului, finalizarea textului. De fapt, el include şi criza receptării critice, pregătirea Frumoaselor străine şi a volumului de poezii Nimic. Strict social, traseul autorului este punctat de stagii didactice sau de creaţie, traduceri ale cărţilor în mai multe limbi, invitaţii în străinătate, refuzul unor funcţii însemnate (secretar general al unesco în România), mutarea într-o nouă casă, departe de vânzoleala iritantă a metropolei. Cu alte cuvinte, un traseu care, cu excepţia problemelor de sănătate ale soţiei, poate constitui pretextul unui ritos jurnal de maturitate, în care părerile scriitorului despre lume, viaţă şi literatură să ni se împărtăşească sfătos, eventual apolinic, şi unde umoarea neagră a „unui om singur“ să se repartizeze egal peste toţi şi toate. Nimic mai departe de adevăr: acest ultim volum al jurnalului înregistrează mărturia contorsionată a unui artist care se simte lepădat de viziune după ce a avut acces la ea. Tulburătoare în sensul cel mai disruptiv al cuvântului, senzaţia ieşirii din literatură este primită ambivalent: când în cheia întoarcerii la viaţă, când în aceea a accesului la o altfel de literatură, o literatură mai tare decât ficţiunea (aşa trebuie citită, de pildă, admiraţia declarată pentru cărţile, ca aceea a Aniţei Nandriş, care te fac să vezi „diferenţa între viaţa care se risipeşte-n bibliotecă şi viaţa care se vieţuieşte“). Sigur că, în ambele situaţii, marele subiect rămâne scrisul şi măsura în care mai poate el constitui un conector la forţele viziunii (care are întotdeauna la Mircea Cărtărescu înţeles mistic).

Scrisul este el însuşi o metaforă egotică şi sacrificială în acelaşi timp, jurnalul invocându-l la un moment dat pe „Purusha Cărtărescu“, dezmembrat în propria creaţie. Egomania subiectului din Zen nu este niciodată triumfalist-monumentalistă, ci se înalţă din obsesia pentru scris, constituindu-i jertfa absolută. Numai un ochi rudimentar poate citi un elogiu al eului într-un ritual de autozidire la fundamentul creaţiei cum se desfăşoară în: „Subiectul fiind acum şi pururea eu însumi, adică subiectul la propriu, şi chiar etimologic: cel care zace dedesubt şi pe care se clădeşte lumea“. Clarificând şi mai mult acest sens destrămător, sacrificial al maniei eului, cel puţin jumătate din jurnal este autodistrugere pură, comandată sec în sentinţe simple: „sunt nul cum n-am fost vreodată. Nu mai am nimic de arătat“. O astfel de râvnă autodepreciativă a putut fi citită drept reflex megaloman numai de către cei care s-au grăbit să nu vadă în Zen nimic mai mult. Mult mai puţin consistentă, dar crucială în economia textului este prezentă şi o anumită parte solară a scrisului cărtărescian: pagini de o rară frumuseţe despre soţie, copil, fulgurări cotidiene, amintiri, notaţii copioase ale unor vise asigură ţesătura pe care se înscrie acest canon pentru păcatul „de a fi iubit mai mult cărţile decât oamenii“.

Sub aparenţa „scrierii de sine“, jurnalul reprezintă în general provocarea ultimă adusă spiritului critic, tocmai pentru că nu oferă de la bun început, aşa cum o fac poezia sau ficţiunea, regulile jocului. Niciun jurnal nu precizează în introducere ce procent de autodescrieri trebuie luate de bune, câte sunt efecte ale unor emoţii temporare şi, în fine, câte reprezintă pure ficţiuni sau metafore. Nu este de mirare că lecturile critice pe jurnal pornesc frecvent de la principiul viciat al declaraţiei de adevăr. Oricât ne-ar fi avertizat istoria literară că scriitorii nu trebuie crezuţi pe cuvânt, nici măcar în raport cu explicaţiile pe care le oferă propriilor scrieri, ispita intruziv voyeuristă se dovedeşte irezistibilă. Gândul că ne vom putea plimba ca nişte bacterii cugetătoare prin carnea şi sângele scriitorului, judecându-i de acolo sănătatea spiritului şi justeţea deciziilor, câştigă asupra lecţiei de literatură din clasa a şasea, în care învăţam să nu-l confundăm pe Ion Creangă cu Nică a lui Ştefan a Petrei. Verificând omul cu baremul textului, câţiva critici au putut vedea în Zen un izmenit „ghem de hachiţe“ în care autorul îşi consumă „răfuiala cu literatura“ (Teodora Dumitru), un text în care „M. C. se plînge continuu“ (Daniel Cristea-Enache), „un jurnal extim“, „exerciţiu de autosugestie cu faţa către public“ (Paul Cernat), ca să nu cităm decât câteva lecturi de bagatelizare a acestui document de existenţă creatoare. Critici serioşi, care nu şi-ar pune problema să indexeze cutare personaj de roman în funcţie de emoţiile, mofturile, opţiunile culturale sau politice ori fibra sa etică, operează fără probleme aceste indexări asupra personajului Mircea Cărtărescu din Zen, căzând în eroarea citirii omului „aşa cum este el“ în propriile declaraţii diaristice, judecând omul, şi nu jurnalul (vezi ironiile maliţioase la adresa lecturilor notate, furiile pe care le-a stârnit un comentariu despre Nabokov – contrazis după câteva pagini, în condiţiile în care jurnale ilustre ale unor scriitori morţi sunt apreciate pentru reacţiile emotive sau judecăţile de valoare intempestive ori în contextul – brusc invizibil – în care Cărtărescu a fost întotdeauna printre admiratorii lui Nabokov, despre o sintagmă a căruia a scris un eseu întreg în urmă cu câţiva ani). Lucrurile nu pot sta chiar atât de simplu: este improbabil că scriitorul va fi publicat jurnalul ca să „se explice“ încă din timpul vieţii sau, mai rău, ca să-şi înalţe singur monumentul pe care să-l demonteze critica. Această singură suspiciune ar fi deja suficientă pentru a-şi convinge cititorul critic să-şi activeze precauţiile în evaluare.

Voluptatea autoflagelantă de a scrie despre sine lucruri care susţin în mod direct personajul antipatic şi mizantrop pe care pot să-l construiască lectori răuvoitori este însoţită de o luciditate insuportabilă, responsabilă de proiectarea cu bună ştiinţă a unui eu ficţional negru, nocturn şi imposibil de mulţumit (vezi scena executării scriitorilor la o bârfă între prieteni: „E Judecata de Apoi a semenilor şi colegilor noştri“, „răutate pură“, sau comentariile în care singur se acuză: „ce jerk e marele scriitor mistic aflat în căutarea adevărului şi a lui Dumnezeu“). Se poate citi Zen ca document de viaţă socială în care un Mircea Cărtărescu nesatisfăcut de glorie, familie, iubire, carieră este mereu „obidit“ că a trebuit să facă lucruri care i-au „distrus mintea şi sclerozat degetele“? Sigur că da: mutatis mutandis, şi Hamlet poate fi, la limită, citit drept rezultatul pasiunii excesive a unui june pus pe harţă şi mânat de răzbunare. O astfel de lectură este însă ridicol simplificatoare. Neinteresându-te decât de notaţia durerilor de şale, a enervărilor cotidiene, a nevrozei şi a depresiei, a autoproiecţiei mistice, vei fi sacrificat ce are această carte mai preţios: freamătul germinativ al unui spirit creator, urletul său împotriva amorţelii declarate şi a îmbătrânirii trupului vizionar, zvâcnetul de disperare că nu va mai fi niciodată „folosit pentru scris“, conştiinţa vinovăţiei de a nu mai scrie.

Zen îşi este singur răspuns. La întrebarea care ocupă locul central al căutărilor („cum să deschizi literatura către lume, păstrându-i numele şi calitatea?“), ultimul volum din jurnalul lui Mircea Cărtărescu răspunde fără să-şi propună: „aş scrie-n jurnal la nesfârşit, aşteptând să-i dea iarăşi fragede şi translucide coarde laterale. Poeme. Romane“. Cu această frază, jurnalul ajunge un soi de creier central al întregii reţele de cărţi, o rădăcină principală din care se nutresc coardele translucide ale textelor deja scrise. Foarte probabil, o înmugurire rarisimă se desfăşoară sub ochii noştri obosiţi în ultimul volum de jurnal al celui mai important scriitor român contemporan şi într-una dintre cele mai sfâşietoare cărţi despre scris. 

 

 

Mihaela Ursa

Ieşirea din literatură, întoarcerea la scris (Mircea Cărtărescu, Jurnal. Bucureşti: Humanitas, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)