Andrei Zanca

O alungare de pasăre

mi-am răsfrânt mereu glasul printre arbori
singurii care puteau împărtăşi deplin
o trecere sub tăcere, ori poate

pasărea dăruindu-şi cântul
oricui se opreşte învins, însă

cum doar între doi arbori, pădurea
numai în golul dintre cânturi, cel râvnit
              vreme de o viaţă

mereu sustrăgându-se, oricât i-aş da ocol
pe aceste meleaguri atât de încercate


unde până şi-o pasăre pare
să le cânte unora în strună.

însingurat rămân, pe potriva unui grai
mereu presimţit, în faţa căruia toate celelalte
          nu sunt decât jargoane.


drumul poartă însă mereu înspre o răscruce
unde unul a avut într-o bună zi ideea divină
de a aşeza o tăblie indicând două căi posibile:

.dumnezeu.     –      .discuţii despre dumnezeu.

fireşte, prima, aproape pustie rămâne, mereu
cum pe fundul apelor netulburate, adânci

se bănuie mereu un chip.
nu-l putem desluşi – aplecându-ne deasupra apei
întrezărim mereu doar propriul nostru chip.

dacă ne-am lepăda însă toate măştile
nu s-ar ivi la urmă chipul presimţit dintotdeauna
acolo unde niciun gând nu va mai fi
          o alungare de pasăre?

 

Andrei Zanca

O alungare de pasăre

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)