Despre nefericirile unei regine

Lukács József

          În poveştile populare deseori apare figura celui mai mic fiu care pleacă în lume, unde, datorită iscusinţei sale, reuşeşte să trecă de tot feluri de greutăţi, pericole şi încercări, în final câştigă mâna prinţesei şi jumătate din regat, iar după moartea bătrânului rege, şi cealaltă jumătate, şi amândoi trăiesc liniştiţi până la adânci bătrâneţi.
          Iată că istoria ne oferă exemple de viaţă care par să fie adevărate modele pentru poveştile populare. Dacă ar trebui prezentat schematic subiectul cărţii doamnei Ildikó Horn, A könnyező krokodil: Jagelló Anna és Báthory István házassága [Crocodilul înlăcrimat: Căsnicia Anei de Jagiełło şi a lui Ştefan Báthory] (Budapest: L’Harmattan, 2007), acesta ar suna exact ca şi povestea populară amintită mai înainte. Intrând însă în detalii, vom ajunge la acele nuanţe care fac diferenţa dintre poveste şi viaţa reală.
          Ildikó Horn este istoric, şeful Catedrei de istoria modernă a Universităţii de Ştiinţe „Eötvös Lóránd“ de la Budapesta, autoarea a numeroase studii excepţionale despre istoria Europei Centrale. Cartea de faţă priveşte deopotrivă istoria Transilvaniei, Poloniei şi Ungariei. Este un studiu meticulos construit, care porneşte de la identificarea personajelor şi evenimentelor istorice care au stăpânit destinele protagoniştilor principali ai cărţii şi cuprinde de asemenea acele nuanţe din planurile secunde şi mai obscure care au influenţat până la urma istoria.
          Căsătoria în sine dintre Ana de Jagiełło şi Ştefan Báthory. a fost foarte importantă pentru istoria Europei Centrale: prin ea, principele Transilvaniei, care nu a fost de viţă regală, a ajuns pe tronul Poloniei, unul dintre cele mai întinse regate din Europa secolului al XVI-lea şi – datorită calităţilor sale de conducător – a devenit unul dintre cei mai importanţi suverani ai acestei ţări.
          Primul capitol este dedicat vieţii lui Ştefan Báthory (1533-1586). Povestea lui pare să fie cea a fiului celui mic din basme: născut, din întâmplare, într-o casă de ţăran, ca al optulea fiu al ramurii din Şimleul Silvaniei a familiei, la vârsta de zece ani a fost trimis la curtea arhiepiscopului de Strigoniu, mai apoi a fost paj în curtea vieneză a regelui Ferdinand I, unde, la vârsta de şaptesprezece ani, s-a alăturat alaiului regal care a însoţit-o în Italia pe Ecaterina, fiica regelui, măritată cu ducele de Mantua, Francesco Gonzaga. Atunci a avut ocazia să viziteze Veneţia şi Padova. La vârsta de douăzeci de ani s-a întors pe moşiile familiei şi, împreună cu fraţii lui, a devenit omul de încredere al principelui Transilvaniei, Ioan Sigismund. Din palmaresul lui se poate aminti cucerirea Sătmarului şi a zonei miniere Baia Mare pentru principele Transilvaniei; a devenit căpitanul Oradei, cea mai importantă cetate a Transilvaniei, şi, din anul 1563, consilierul principelui. În anturajul principelui a intrat în concurenţă cu un alt dregător, Gáspár Békes, iar uneltirile acestuia au făcut să fie întemniţat timp de doi ani, la Viena. După eliberare, s-a retras pe moşiile sale, de unde, datorită relaţiilor politice şi de rudenie pe care le-a avut cu majoritatea personalităţilor influente din principat, a reuşit deseori să-şi impună punctul de vedere; mai mult, după moartea principelui Ioan Sigismund a izbutit să convingă stările din Transilvania să-l aleagă principe.
          În biografia lui Ştefan Báthory, un subiect aparte constituie seria ghicitorilor care încercau să caute răspuns la întrebarea oare de ce nu s-a însurat până la vârsta de 43 de ani. Deşi există poveşti despre iubiri secrete, nefericite sau chiar tragice care l-ar fi reţinut de la căsătorie, un răspuns credibil la această problemă ar putea să fie faptul că el a socotit mariajul un instrument în atingerea unor obiective. Iar cariera sa din a doua parte a vieţii a fost asigurată chiar de căsătoria „politică“ prin care a ajuns rege al Poloniei.
          Prinţesa Ana de Jagiełło (1523-1596) este cea de-a doua protagonistă a cărţii. Născută ca al patrulea copil (dintre cei şase) al regelui Sigismund I Jagiełło şi al reginei Bona Sforza, după moartea în anul 1572 a fratelui său, Sigismund II August, a rămas singurul descendent al dinastiei regale a Poloniei. Fără să fie deosebit de deşteaptă şi nefiind nici o frumuseţe ieşită din comun, prinţesa din această poveste nu a reuşit să se mărite, deşi a avut mai mult de o duzină de pretendenţi.
          Stările din Polonia – care era o „republică“ a nobilimii –, căutând un nou rege, au formulat câteva caracteristici pe care trebuia să le aibă aspirantul la tron: să fie dintr-o familie distinsă, să fie legat prin rudenie de dinastia Jagiełło sau să fie de acord să se căsătorească cu ultima descendentă a acestei familii, să nu genereze beligeranţă cu vecinii, în special cu Imperiul Otoman, să aibă experienţă militară, pentru a putea opri expansiunea Rusiei, să aibă o avere consistentă în afara Poloniei, să locuiască permanent în Polonia, să respecte legile ţării şi libertăţile nobilimii polone, să nu dorească să devină un rege autoritar, altfel spus, să fie domnitor, dar să nu guverneze. Două criterii au rămas nedefinite: stările nu s-au înţeles asupra naţionalităţii şi confesiunii viitorului rege. Se poate spune că pe vremea aceea Polonia era un stat multiconfesional; pe lângă catolici, care aveau în mâini toată puterea politică, existau numeroşi ortodocşi şi protestanţi.
          Pretendenţii la tronul Poloniei şi, implicit, la mâna prinţesei Ana de Jagiełło au fost numeroşi şi merită să fie amintiţi, pentru a ilustra cu cine trebuia să intre în competiţie Ştefan Báthory. În primul rând, arhiducele Ernest de Habsburg, fiul împăratului Maximilian, şi Henric de Valois, fiul regelui Franţei. Pe lângă aceştia, au mai intrat în competiţie regele Suediei, ducele de Braunschweig şi chiar Ivan al IV-lea, ţarul Rusiei. În acest context, Ana a devenit personajul-cheie al întrecerii: dorinţa ei putea să încline balanţa în favoarea oricărui pretendent. Iar alegerea Anei – se pare că datorată ambasadorului Franţei – a fost Henric, pe care stările polone l-au şi ales rege în 11 mai 1573. Tânărul rege, care avea jumătatea anilor miresei sale, nu s-a simţit bine în regatul său şi, după ce fratele său, Carol al IX-lea, regele Franţei, a murit, pur şi simplu a fugit din castelul regal din Cracovia şi s-a dus acasă în Franţa să-şi ocupe tronul moştenit. Prin fuga sa, tronul Poloniei a devenit din nou vacant, deoarece regele trebuia să locuiască în ţară.
          În noua competiţie pentru tronul Poloniei au intrat de această dată arhiducele Austriei, Ferdinand al II-lea de Habsburg, însuşi împăratul Maximilian al II-lea, Alfonso d’Este, ducele Ferrarei, magnatul ceh Wilhelm von Rosenberg, alături de vechii competitori, regele Suediei şi ţarul Rusiei. În primăvara anului 1575, în rândul pretendenţilor a apărut pentru prima dată numele principelui Transilvaniei, Ştefan Báthory.
          Alegerea lui Ştefan Báthory ca rege al Poloniei s-a datorat unei serii de coincidenţe care l-au favorizat. El a intrat în rândul competitorilor practic în ultimul moment şi astfel în campania sa de convingere a nobilimii a cheltuit mai puţin, dar mai aproape de momentul votului; în iulie 1575, a câştigat bătălia de la Sânpaul împotriva aspirantului la tronul Transilvaniei, Gáspár Békes, sprijinit de rivalul său, împăratul Maximilian. Alegerea sa a fost influenţată şi de atacul masiv al tătarilor în părţile estice ale Poloniei, chiar înainte de întrunirea dietei care alegea regele, şi, nu în ultimul rând, de faptul că Ştefan Báthory era sprijinit de Înalta Poartă.
          După un proces electoral de câteva săptămâni, în cursul căruia se părea că şansele lui Báthory sunt practic inexistente, a izbucnit un război între fracţiunile nobilimii poloneze: o fracţiune l-a ales şi l-a proclamat rege pe împăratul Maximilian; cealaltă fracţiune, mai numeroasă, a reformulat caracteristicile viitorului monarh: trebuie să fie în relaţii bune cu sultanul, să nu fie aliat cu împăratul Maximilian; mai mult, dacă va fi nevoie, să fie capabil să lupte împotriva acestuia; şi să fie un conducător de oşti experimentat. Numai un singur pretendent a îndeplinit aceste condiţii: Ştefan Báthory.
          Partida naţională a dietei, care dorea alegerea unui polonez pe tronul ţării, a sprijinit încoronarea ultimului descendent al dinastiei autohtone, pe Ana de Jagiełło. Până la urmă fracţiunile au încheiat un compromis care suna astfel: vor fi aleşi ca regi ai Poloniei amândoi, şi Ştefan Báthory, şi Ana de Jagiełło, cei doi se vor căsători şi vor domni împreună.
          Prima întâlnire dintre cei doi a avut loc în a doua zi de Paşte a anului 1576. Ana avea atunci 53, iar Ştefan Báthory 43 de ani.
          Încoronarea lor a avut loc în data de 1 mai 1576. La ceremonie, amândoi s-au prezentat mânioşi: Ana din cauză că stările poloneze au forţat-o să renunţe în scris la toate bunurile sale moştenite de la tatăl său, iar Ştefan Báthory era nemulţumit că o parte din clerul şi nobilimea poloneză nu s-a prezentat la încoronare. În dimineaţa următoare, Ştefan Báthory i-a dăruit Anei bijuterii. Prin acest act, viaţa lor comună a luat sfârşit.
          În lunile următoare, cei doi soţi s-au întâlnit doar de câteva ori, întotdeauna în public. Au existat cazuri când Ana a încercat să se apropie de soţul său, de câteva ori s-a dus şi l-a aşteptat timp de câteva ore în dormitorul lui, dar Ştefan Báthory a ocolit-o de fiecare dată. În lunile şi anii următori, perechea s-a distanţat şi mai mult, Báthory având grijă să-şi stabilească reşedinţa în palate şi castele unde ştia că soţia sa nu va păşi. În consecinţă, în jurul celor doi soţi s-au format două curţi regale.
          În anii următori, regina Ana şi-a trăit viaţa într-o profundă decepţie: nu i s-a îndeplinit niciun vis, nici cel legat de căsătorie, nici cel legat de domnie. În războiul celor doi, ea putea să piardă totul: dacă divorţau, ea nu rămânea practic cu nimic, în schimb Ştefan Báthory rămânea rege şi putea compensa eşecul din viaţa privată cu succesele obţinute în politică şi pe câmpurile de luptă. Cu timpul, ea a început să sprijine cercurile potrivnice soţului şi în curând au început să se audă şoapte despre cunoştinţele ei despre otrăvuri, învăţate de la mama ei, prinţesa milaneză Bona Sforza, bârfe care l-au ţinut şi mai departe pe soţul ei.
          Mariajul lor chinuit a continuat până la Crăciunul anului 1586, când Ştefan Báthory a murit. Prin moartea soţului, Ana de Jagiełło a primit un alt rol, cel de văduvă îndoliată, pe care l-a jucat încă un deceniu, până la moarte.
          La sfârşitul cărţii este lămurită expresia „crocodilul înlăcrimat“ din titlul volumului, expresie asociată în general cu plânsul prefăcut. Această asociere îşi are originea în legenda care susţine că crocodilii imită uneori plânsul de copii ca să ademenească oamenii, iar în timp ce muşcă din carnea victimelor varsă lacrimi prefăcute. Se pare că Plinius a fost primul care a amintit faptul că fioroasele reptile cresc până la sfârşitul vieţii lor. Pornind de la această constatare, crocodilul a fost asociat şi cu durerea care nu numai că nu dispare, ci dimpotrivă, cu trecerea timpului devine mai acută, mai chinuitoare.
          Simbolul crocodilului înlăcrimat a fost legat de regina Poloniei, Ana de Jagiełło. Într-o culegere de simboluri care a apărut curând după trecerea ei la cele veşnice s-a afirmat că regina, în inima căreia nefericirea nu a contenit niciodată, l-a sfâşiat pe acel om care s-a prefăcut că o iubeşte.

 

Lukács József

Despre nefericirile unei regine. (Ildikó Horn, A könnyező krokodil: Jagelló Anna és Báthory István házassága [Crocodilul înlăcrimat: Căsnicia Anei de Jagiełło şi a lui Ştefan Báthory].Budapest: L’Harmattan, 2007)

» anul XXII, 2011, nr. 9 (256)